Mircea Radu IACOBAN

„Alegeri la Perjoaia” se intitula o scenetă care se juca în anii ’50 în campaniile electorale, când românii erau invitaţi să aleagă între Ionescu şi acelaşi Ionescu, partidul propunându-l pe Ionescu şi susţinându-l tot pe Ionescu (de necrezut: la vot ieşea Ionescu!) Piesa de teatru voia să „vestejească mascarada alegerilor din odioasele vremuri ale burghezo-moşierimii”, demascând ororile comise de partidele istorice, care nu se dădeau în lături de la orice ilegalitate şi abuz pentru a-şi asigura izbânda la urne. Perjoaia era un cartier rău famat (a avut existenţă reală), o mahala glodoasă, plină de crâşme, scandalagii, salcâmi, fântâni cu cumpănă, câini vagabonzi şi fete triste (vesele la ceas de noapte). Alegerile erau din vreme şi meticulos pregătite, ambele tabere păstrând cu grijă în rastel ciomegele de la ediţia trecută şi creta cu care se desena o cruce pe spinarea celui ce n-a votat cum se cuvine. După cum rezultă din textul piesei (păcat n-o mai joacă nimeni, după cum se va vedea, are ceva ancoră în actualitate!) înainte de păruiala finală, „munca organizatorică” implica „studii de caz” („ăsta, cu cine-i?”), stabilirea metodelor de bruiere a discursurilor (adicătelea, când şi cine strigă „huooo!”, când şi cât se aplaudă), amplasarea chibzuit resfirată „alor noştri” printre adversari, împiedicarea discuţiilor între „ceilalţi”, precum şi precizarea locului în care, după închiderea urnelor, se va face plata „prestaţiilor electorale”. Totul se făcea deschis, pe faţă, cu oarece îngăduinţă reciprocă şi chiar prin bună înţelegere, fiindcă „aşa se cuvine” (o oarecare prelungire în actualitate ar prezenta-o luptele cu bâte de la Rugionasa, în care cei din Deleni şi cei din Văleni se trăsnesc cu ciomegele-n cap în ultima zi a anului fiindcă... aşa-i tradiţia). Caragiale n-a scotocit cu condeiul până şi-n mizeriile fetide de tip Perjoaia, el i-a văzut doar pe cei din clasa politică „superpusă”: „Caţavencu (de abia se mai stăpâneşte) mă gândesc... la ţărişoara mea...(plânsul l-a biruit de tot) la România... (plânge. Aplauze în grup)... la fericirea ei!... (acelaşi joc de amândouă părţile)... la progresul ei! (asemenea, crescendo)... la viitorul ei! (plâns cu hohot. Aplauze zguduitoare) Ionescu, Popescu, toţi (foarte mişcaţi) : Bravo!” Precum face, acum, şi marele mişculaţionist Burleanu: el vede în alegerile de la FRF cea mai sinistră farsă electorală de la Perjoaia încoace, trecând chiar şi prin întreg repertorul electoral dejist-ceauşist, un semn al întronării democraţiei şi un pas înainte pentru afirmarea fotbalului românesc! Culmea culmilor neruşinării: iată declaraţia preşedintelui FRF: „Cred că din această victorie întreaga societate românească are de învăţat. Este posibil ca în România toate persoanele care doresc să-şi asume funcţii publice trebuie să arate că sunt integre, corecte şi demne”. Citesc şi nu-mi vine să cred: „integre, corecte şi demne” a spus? Ptiu! Doamne, ce neruşinare! Până la urmă, mare noroc are ţara asta de trădători: ca şi Kovesi, Burleanu a fost terminat moral (ceea ce, după cum se vede, nu-l deranjează deloc; dimpotrivă!) de unul dintre ciracii săi, care a drenat către presă înregistrarea şedinţei pregătitoare a alegerilor. Secretă, desigur, fiindcă, la noi, tot ce-i important este secret pentru naţie. Altfel, discursul triumfal al lui Burleanu trebuia pur şi simplu acceptat! Nicio deosebire între strategia de la Perjoaia: „studii de caz”, bruierea discursurilor, dispunerea fidelilor în sală, împiedicarea comunicării între adversari (s-a propus până şi... bruierea telefoanelor!!). De bâte n-a mai fost nevoie, contondenţa Federaţiei având la dispoziţie alte mijloace, de la biciuşcă la zăhărel. Iar democraţia simulată (şi, fundamental, desfigurată prin manevrele pre-electorale) a dus la incredibila situaţie în care prezentul şi viitorul fotbalului românesc l-au decis 254 de votanţi, dintre care doar 7 (şapte!!) reprezentanţi ai Ligii I! Cineva spunea, prin 2009, că românii nu ştiu şi nu-s capabili să-şi aleagă conducătorii. Aşa-i. Și-i avem pe cei care-i merităm.