Mircea Radu IACOBAN

Nu cumva să ne scape o aniversare... cu cântec: în 2018, Ion Mihai Pacepa împlineşte 90 de ani. O mai fi trăind? Unde-i? Cine-l mai ştie? Ceauşescu l-a condamnat de două ori la moarte în contumacie pentru înaltă trădare şi a instituit un premiu de două milioane de dolari pe capul „celui mai înalt defector din lagărul sovietic”. Ironia sorții: încropitul act de acuzare în baza căruia Ceauşescu a fost condamnat la moarte s-a întemeiat aproape cuvânt cu cuvânt pe învinuiri formulate după cartea lui Pacepa „Orizonturi roşii”. La noi, a publicat-o imediat după revoluție Editura „Venus” (de mult dispărută) şi am fost cât se poate de implicat în tipărirea ei. Atunci, în 1991, n-aveam habar care-s adevăratele dimensiuni ale personajului. Am pierdut mai bine de un an căutându-l zadarnic pe dispărutul Pacepa… să semneze contractul de copyright, într-o vreme în care se editau fără jenă şi în deplină voioşie mii de cărţi cu totală ignorare a drepturilor de autor. Primisem de la Aristide Buhoiu filmele ediţiei americane în limba română şi nu trebuiau decât date într-o tipografie. Stânjenitoarele reflexe ale editorului de modă veche impuneau însă existenţa unui contract; abia mult mai târziu târziu am descoperit societatea deţinătoare a copyright-ului…După tipărirea celei de a doua cărţi, „Moştenirea Kremlinului”, (în care o bună parte din prefață îmi aparține, fără a fi şi semnată), lucrurile au mai început să se lege şi figura misteriosului spion-şef ieşea încet-încet din ceaţa premeditat confecţionată. Rămânea de răspuns doar la întrebarea nici acum lămurită până la capăt „Pacepa, erou sau simplu trădător?” Defectarea şefului adjunct al spionajului ceauşist a stârnit o adevărată furtună în universul tăcut şi închis al James Bonzilor autohtoni, a prilejuit represalii cărora le-au căzut victime, ca de obicei, şi vinovaţi, şi nevinovaţi, a pus pe butuci mare parte a reţelei DIE din întreaga lume. Se pare că n-a fost nimic patriotic, politic, generos, eroic, în fuga super-spionului, ci doar spaima că se apropie funia de par: Pacepa a ales (într-adevăr!) libertatea, fiindcă în România… îl pândea puşcăria – diverse anonime („scrisori ale oamenilor muncii” – de fapt, turnătorii ale subalternilor exasperaţi) îi dezvăluiseră matrapazlâcurile cu caracter cât se poate de penal, iar verificările dispuse le confirmau. Deosebit de interesant este episodul dispariţiei din Hotelul „Intercontinental” de la Köln, în stare să stupefieze diplomaţia românească cu grade ascunse sub cămaşă, şi să genereze o stare de prostraţie căreia i-a căzut pradă, la început, şi spionajul german. Răspunsul Ambasadei noastre era stereotip: „nu cunoaştem existenţa unui asemenea caz”. Bănuielile ziariştilor nu ajung până la dezertare, ci se rezumă la alte ipoteze: răpire, crimă, dispariţie întâmplătoare, cu explicaţii care ţin de patologia stresului ori intoxicaţiei medicamentoase involuntare. Ziarul „Kölnische Rundschau” pune degetul pe rană: „Diplomatul (!) fugar «Vintilă» s-ar afla, după unele informaţii din cercurile serviciilor de securitate germane, sub ocrotirea CIA”. Repede, adevărul a trebuit să fie acceptat şi de partea română, fiindcă „Le Monde” scrie: „Generalul locotenent Pacepa a cerut azil politic în SUA”. Iar Ambasada îşi modifică radical poziţia, transmiţând presei un comunicat băţos: „Pacepa este acuzat de întocmirea de acte false, de acceptare de mită şi de întreţinerea unor contacte şi desfăşurarea de negocieri cu firme occidentale fără a fi dispus de împuterniciri…” etc. etc. Ceea ce nu era, de astă dată, chiar departe de adevăr, dar se vedea de la o poştă confecţionarea ad-hoc a acuzelor (încă nu se stabilise, oficial, nici o învinuire concretă şi probată) pentru deturnarea sensului dezertării: n-ar fi vorba despre o chestiune ce ţine de convingeri politice, ci doar de evadarea unui simplu escroc. Experţi în analize de caz şi diagnosticare caracterologică, colegii spionului-şef (vitejia de după război?) îl zugrăvesc concluziv pe Pacepa fără cruţare: „era omul tuturor jongleriilor; nu avea nimic sfânt, fără caracter, lichea; tipul arivistului gata de orice pentru parvenire, carierist care viza vârful piramidei”. (Și când mă gândesc cu câtă naivă încredere şi deplină bună credinţă am trudit la publicarea cărţilor lui Pacepa!…) În mod mai mult sau mai puțin oficial, spionul-şef rămâne să fie considerat, în România, mai degrabă erou decât detestabil defector: la pag. 628 a faimosului Raport al Comisiei prezidențiale instituită de Băsescu în 2006 este apreciat „rolul excepțional” deținut de Pacepa în dărâmarea ceauşismului, iar Curtea Supremă a dispus în 1999 repunerea sa în gradul de general (înfăptuită tacit în 2004) şi restituirea tuturor bunurilor confiscate. Care va să zică, după toate semnele, erou. Care-o fi adevărul adevărat?