Mircea Radu IACOBAN

Nici nu ştii, nici nu simţi cum şi când anii se adună şi se tot adună, la orizont iţindu-se felurite aniversări, unele greu de întrezărit după clipa 1 a startului. Iată: Editura „Junimea” se pregăteşte de semicentenar. Îl va sărbători în casă nouă, fiindcă prin Hotărârea 89/2018 a Consiliului Municipal, primeşte casă nouă chiar în preajma teiului eminescian. Poate fi considerat gest simbolic, câtă vreme aici se editează „Eminesciana”, singura colecţie ce a izbutit să treacă de răscrucea anului 1989; începută în 1971, a ajuns acum în preajma titlului cu numărul 100. Altă aniversare, deci! Hotărârea Primăriei este şi un gest reparator, fiindcă „Junimea” şi-a început activitatea (1969) găzduită într-un sediu onorabil, la Palatul Culturii, spre a migra apoi de colo-colo, ca o rubedenie scăpătată în spaţiul cultural ieşean. Noua „locaţie” (oribil termen!) va fi cea de a şasea, după peregrinări prin clădiri ulterior demolate (arhiva i-a rămas sub asfaltul Bulevardului Independenţei!), prin podurile casei Balş, Primăriei, Ateneului Tătăraşi, spre a se refugia în cele din urmă într-un edificiu cu blazon (Biblioteca Centrală Universitară), dar mult prea înghesuit şi deloc potrivit funcţionării unei instituţii devenită brand cultural ieşean. Să-i urăm „Junimii” spor şi viaţă lungă în casă nouă! Revista „Cronica veche” va marca şi ea, curând, apariţia numărului 100. Când săptămânalul predecesor, „Cronica”-mamă, a tipărit numărul 1000 (revista apărea, atunci, în 12.000 exemplare!), năstruşnicul George Pruteanu a iniţiat o anchetă prilejuită de evenimentul aniversar. Cineva, probabil de-al casei, a rupt pagina din colecţia redacţiei (risipită şi ea – nu ştim să păstrăm mărturiile trecutului!), după câteva decenii, alt „cineva” mi-a adus-o pe post de mare curiozitate. Și chiar este! Văzută azi, pagina în sine poartă o anume stranietate, deoarece pare un conclav al umbrelor în care s-a insinuat un intrus: toţi cei din conducerea primă a „Cronicii”, cu singura excepţie a subsemnatului, au trecut de mult Styxul, urmaţi apoi şi de Pruteanu, semnatarul anchetei. Și-i ciudat să-ţi vezi poza într-un cvintet al dispăruţilor, darămite să afli planurile de viitor ale unor desmoşteniţi... de viitor! Participă la discuţia din 1985 Const. Ciopraga, Corneliu Ștefanache, N. Barbu, Corneliu Sturzu şi subsemnatul. Pe parcurs, mai sunt „agăţaţi” redactorul Aurel Leon şi colaboratorul Mihai Drăgan, şi ei trecuţi în lumea umbrelor. Ciudată senzaţia să te afli, parafrazând un titlu al lui Marin Sorescu, „singur printre răposaţi”! Întâia întrebare a lui Pruteanu era, bineînţeles, cu tâlc: „Ce aţi îndrepta/modifica în numărul 1, din februarie 1966, dacă l-aţi face din nou?” Deşi semnatarul anchetei anticipa fireşti deosebiri de vederi („nu s-a sperat într-o jovială ciocnire de cupe de şampanie verbală”), surprinzător, toţi intervievaţii, într-un glas, dau un singur răspuns: l-ar face tot aşa! (Ceea ce, într-un fel, s-a validat şi materializat prin apariţia revistei „Cronica veche”, construită identic şi cu aceeaşi rubricaţie ca revista antecesoare.) Intuiesc, însă, şi altă explicaţie decât aceea pur sentimental-nostalgică pentru post-validarea numărului 1: în 1966 exista o anume deschidere, inclusiv iluzia libertăţii opiniilor. An de an, pe măsura strângerii şurubului ideologic, a exceselor „îndrumării” şi a radicalizării cenzurii, transmutată dintr-un malefic organism statal purtător al detestatei ştampile pătrate, în subconştientul panicat de-a binelea al redactorului timorat; astfel s-a ajuns la surdinizarea vocii săptămânalului ieşean, la domolirea nervului publicistic, tonusul general situându-se evident sub acela al primei perioade. O altă întrebare a lui Pruteanu cerea detalii privind „cel mai important text al dvs. pe care l-aţi publicat în paginile revistei”. Răspunsurile oscilează între „nu-mi amintesc” şi „toate au fost importante”. N-am avut de ce să ezit: „articolul prin care propuneam (argumentat) înfiinţarea unei edituri la Iaşi”. Care avea să se numească „Junimea”... Iată şi un răspuns al prof. Const. Ciopraga: „Eram mai tânăr cu 1000 de săptămâni, ceea ce raportat la 3-4 mii cât se desfăşoară viaţa unui om, înseamnă mult. În forul meu lăuntric, aspiram ca întreaga mea activitate să contribuie – în măsura disponibilităţilor – la revigorarea culturii în această parte a ţării. Mă simţeam dator, cum dator mă simt şi astăzi.” Profesorul nostru a plecat dincolo cu sentimentul datoriei împlinite.