Mircea Radu IACOBAN

S-a sfârşit iarna cea nesfârşită, pe strada mea nu mai am cum să mă feresc nicicum de gropile cât ligheanul. Explozia asfaltului spurcă toate primăverile mioritice; să mă mai întreb de ce numai la noi atinge astfel de nefericite proporţii şi de ce prin alte părţi gerurile iernii nu bortelesc în halul ăsta şoselele? Știu şi răspunsul, toţi îl ştim, mai are rost să-l aşez în pagină? Devenit marker al civilizaţiei, asfaltul a ajuns pur şi simplu să ne obsedeze! Din raftul librăriei fac cu ochiul cărţile „Fata de asfalt” (de Clara Mărgineanu), „Urme pe asfalt” (Violeta Ion), „Copiii asfaltului” (T.C. Zarojanu), „Zeii de asfalt” (N. Panea), un frecventat site basarabean se intitula „Asfalt de Moldova”, la radio se cântă piesa „Asfalt uscat”, pe ecrane a rulat „Jungla de asfalt” (în care Jack Warden face un mare rol cu o singură replică!), Nae Caranfil a regizat în 1995 „Asfalt tango”, la tv aplaudăm formaţia „Fluturi pe asfalt”, ţara-i plină de concursuri „desene pe asfalt”, pe Dâmboviţa se dezbate tema „Istorie sub asfalt” – dacă ar fi s-o ţinem tot aşa înainte, nu ne-ar ajunge spaţiul rubricii. Deşi cunoscut încă din vremea Babylonului şi redescoperit în 1595 de sir Walter Raleigh în Lumea Nouă, asfaltul şi-a găsit întrebuinţarea de acum abia în 1870. Atunci s-au aşternut primii 54.000 de mp pe-o stradă din Newark, Pennsilvania. Mai mult decât interesantă ni se pare informaţia că, la numai trei ani distanţă, adică în 1873, este turnat asfalt la Iaşi: doar 60 mp pe strada Lăpuşneanu, însă... gestul contează. Se datorează junimiştilor (era primar Nicolae Gane) care, în temeiul ideologiei lor conservatoare, au fost... cât se poate de receptivi la noutăţile veacului (amănuntele au fost identificate de Mircea-Cristian Ghenghe în colecţiile îngălbenite ale „Curierului de Iaşi”). Uliţele Iaşilor arătau, pe atunci, jalnic: după ce s-a renunţat la „podurile” din lemn, în toată urbea erau doar câteva străzi (centrale, evident) pietruite cu bolovani de râu. În rest, glod moldav ca la Pocreaca (vorba vine: de-o vreme, asfaltul onorează şi uliţele din Pocreaca!). Nicu Gane a adus în discuţia Consiliului Comunal introducerea asfaltului şi, bineînţeles, opoziţia liberală s-a împotrivit, că de aia-i opoziţie. Principalul argument: caii de la trăsuri „şi-ar putea dezghina picioarele”. În subtext, desigur, acuzaţia voalată de corupţie municipală prin acordarea cu cântec a asfaltării către antreprenorul Rosenblum din Polonia. Cum începuseră să apară şi acuze directe privind „trebuşoarele care taie vrˊo 15 milioane capital”, primarul a fost nevoit să solicite „reparaţiunea onoarei”, cum altfel decât provocându-l la duel pe Al. Holban, prim-redactorul gazetei „Uniunea liberală”. I-a trimis şi martorii regulamentari, pentru a stabili amănuntele. În prima şedinţă tehnică, unde urmau să se decidă armele, locul, ora, medicul acreditat etc., martorii gazetarului au precizat că articolul este „opera clientelei lor” (cam cum argumenta Vadim, un „pseudonimul redacţional colectiv”) şi că, oricum, dl Holban „n-a înţeles defel să atace onorabilitatea persoanei dlui Ganea”. Oricum, el se pune „completamente la dispoziţiunea dlui Nicu Ganea” (sic!). Explicaţiile fiind considerate suficiente, duelul s-a contramandat. Asfaltul de pe strada Lăpuşneanu s-a turnat şi tare mă tem că a rezistat de pe vremea primarului junimist, până când, în ultimii ani, a fost înlocuit cu pavele – pe când cel de azi crapă dacă bate vântul. (Profit de prilej pentru a recomanda o aplicaţie Android – foarte utilă invenţie românească numită „gropometru” – care cartografiază din satelit gropile, anunţându-te prin GPS „atenţie, denivelare pe stânga...”) Cel din urmă duel ieşean s-a petrecut de-a binelea şi până la capăt mai târziu, tocmai în 1904, când ziaristul V. Scântee (Wolf Finkelstein) s-a confruntat cu Spiru Prasin, un „cultural” al vremii, care a cochetat şi cu poezia, şi cu dramaturgia, eşuând în toate cele. Era, însă, vânător pătimaş şi excelent ţintaş. Martorul Mihail Codreanu, directorul Teatrului Naţional, a măsurat cei 20 de paşi regulamentari şi a dat comanda „foc!” Primul a tras Prasin. Demn, concesiv şi înţelept, a slobozit glonţul, cum ar spune poliţiştii de azi, „în plan vertical”. A urmat Scântee, care mânuia pistolul pentru întâia oară în viaţă şi purta ochelari „fund de sifon”. Tremurând, dă drumul focului aiurea... şi-l nimereşte pe Prasin drept în inimă!

  Bine că s-au schimbat vremurile şi disputele politice îşi află altă rezolvare: închipuiţi-vă un duel Dragnea-Iohannis. Ar trage vreunul în văzduh?