Mircea Radu IACOBAN

Către sfârşitul acestei ierni nesfârşite, am decis să-mi las maşina în garaj (prea trudnice, troienite şi mereu inaccesibile parcările!) şi să folosesc tramvaiul, că tot am legitimaţie de bătrân transportat gratis, pe spezele primăriei. Staţia din care urc este-n dreptul unui şcoli şi, nimerindu-mă la ceasul terminării  cursurilor, am făcut vrând-nevrând o baie de mulţime tânără şi (credeam) exuberantă, într-un vagon plin de elevi. Veţi crede că era hărmălaie şi dezordine şi vociferări; dimpotrivă: linişte de catedrală (ca să nu spun de librărie), toate capetele pasagerilor fiind aplecate către telefonul mobil, ca-ntr-o pioasă reculegere şi închinare la sfinte moaşte.

Ceea ce mi-a amintit de un desen al italianului Roberto Mangosi, pus recent în circulaţie pe internet. Porneşte de la prea cunoscuta imagine a celor trei maimuţe, Iwazaru, Kikazaru şi Mizaru, care, de pe peretele unui templu japonez de la 1636, continuă să predea omenirii lecţia lui Confucius: prima îşi acoperă ochii, să nu vadă răul din jur, a doua, urechile, să n-audă, şi a treia gura, să tacă. Desenatorul italian adaugă o a patra maimuţă, deocamdată fără nume, care, în aceeaşi extatică postură, se holbează la telefonul mobil. Cam asta ar fi regula de aur a dăinuirii în realităţile secolului XXI – să nu vezi, să n-auzi şi să taci, mutându-ţi trăirile pe internet.

Nu ştiu cum au vieţuit românii atâta amar de veacuri fără telefon mobil; trebuie să-i recunosc şi utilitatea, dar şi abuzul utilizării, mai ales că dintr-un nevinovat  mijloc de comunicare devine, în unele situaţii, curat instrument de tortură. Nu  demult, am urmărit o premieră la un teatru pentru copii. Nu ştiu ce mutaţii ciudate s-au petrecut în lumea şcolii româneşti, dar după răstimpul în care n-am mai ţinut legătura cu scena pentru copii am descoperit un cu totul alt public. Nepregătit pentru teatru, neinteresat de ceea ce se petrece în scenă, vulgar până la bădărănie. Nu generalizez, s-ar putea să fie vorba despre o nefericită  organizare de spectacole şi de un public nereprezentativ; ţin, totuşi, să precizez că nu era vorba despre elevi aduşi din cine ştie ce fund sălbătăcit al judeţului, ci din şcoli ieşene cu pretenţii. Reprezentaţia era doldora de elemente spectaculoase, trucaje ingenioase, proiecţii cinematografice, manevre tehnice de efect – adică, tot tacâmul apt să ţină permanent spectatorul în tensiune, purtându-l din surpriză în surpriză. Dar, de necrezut, parcă se derula pe programul 1, în vreme ce sala era pe  programul 22.

Primul gong şi scăderea luminii au fost întâmpinate cu un cor de urlete şi fluierături de-ţi spărgeau urechile. Hărmălaia de stadion rapidist nu s-a potolit nici când actorii au încercat să-şi rostească replicile. A fost nevoie de repetate şi insistente intervenţii ale profesoarelor care şi-au asumat, de voie, de nevoie, rolul de poliţie a sălii. În fine, acutele s-au mai potolit, rămânând însă, pe tot parcursul reprezentaţiei, un murmur ce aproape acoperea vocile interpreţilor. Cum se reducea lumina, cum se aprindeau şi începeau să danseze zecile de ecrane albăstrii ale telefoanelor mobile, iar din mini-lanterne focalizate se aplicau benghiuri roşii pe nasul actorilor. Circulau din mână în mână pungi foşnitoare cu pufuleţi şi covrigei (au luat modelul, probabil, din sălile de cinema...) şi ronţăiala generală era însoţită de cele mai diverse comentarii şi chicote. Apoi, copiii au început să-şi dea telefoane între ei, de sunau câte cinci odată – prilej pentru aşa-zişii spectatori să iasă din sală (chipurile, spre a menaja reprezentaţia!), pentru asta deranjând câte un întreg rând de scaune.

Actorii îşi dădeau duhul pe scândura scenei – ei, şi ce? O singură disponibilitate funcţiona din plin: priza la eventuale replici de haz. Care nu erau presărate cu umor beteag gen „Vacanţa mare”, ci funcţionau cu o anume subtilitate, pe care nimeni n-avea chef s-o identifice. Ca să nu mai vorbim despre eventualitatea accesului la ideatica profundă a textului unui autor „atras de partea întunecată a ştiinţei, de aspectele morale care trebuiesc puse în discuţie ori de câte ori omul se decide să modifice natura în favoarea sa”. Aş! La ce bun? Canci!

Repet: nu erau copii aduşi din cine ştie ce cătun amărât, ci, pasămite, din şcoli reprezentative ale oraşului luminii moldave, Iaşi!