Mircea Radu IACOBAN

Am căutat în tot Iaşiul un aparat de proiecţie cu film pe 16 mm ori o masă de montaj pentru a revedea şi, eventual, folosi cadre uitate ce le păstrez neatinse de aproape jumătate de veac. N-am găsit barem unul, nici măcar la Întreprinderea Cinematografică; odată, era plină ţara cu astfel de scule, televiziunea lucra cu film de 16 mm, caravanele şi cinematografele săteşti de asemenea – nici urmă, parcă au intrat în pământ! Am vrut să reconstitui, pentru o expoziţie evocatoare, un afiş „cules” în tipografie cu literă de plumb. Eşec: cine să mai păstreze astfel de vechituri inutile? De unde literă de plumb? Capitole întregi ale istoriei culturii, rescrise electronic, au trimis în deplină uitare meşteşuguri şi tehnici considerate cândva „de vârf” şi ajunse azi cel mult subiect de interes muzeistic.

Ştie oare generaţia tânără, care de multe habar n-are (şi nu din vina ei), că tiparul cel adevărat (fie-i ţărâna uşoară) n-are mai nimic comun cu procesul tehnologic actual? Peste câteva luni se vor împlini 580 de ani de la inventarea tiparului în Europa: 1439, Gutenberg – nu întâmplător de profesie bijutier. Precizarea „Europa” este necesară, fiindcă tiparul cu litere mobile l-au inventat chinezii, cu patru veacuri înainte (Bi Sheng, 1041).

Greu de conceput progresul umanităţii fără invenţia tiparului! Şi ce a rămas din născocirea lui Gutenberg? Practic, mai nimic. Meşteşugul imprimării clasice (i-am putea spune chiar „arta tiparului”) s-a preschimbat fundamental, chiar sub ochii noştri, aproape fără să ne dăm seama când şi cum. În primii ani de după 1989, tipografiile încă mai lucrau, în mare, după metoda Gutenberg – folosind, adică, litera mobilă. Chiar dacă linotipul, inventat în 1886, părea a utiliza altă tehnologie, principiul rămânea acelaşi, mobilitatea literei transferându-se asupra matriţei purtătoare a imaginii rândului întoarsă în oglindă.

Întâi de toate, a dispărut „inima” oricărei întreprinderi poligrafice – zeţăria. Ca, de altfel, şi profesia de zeţar. Dintre toate specializările ce le presupunea „arta tiparului”, aceea de zeţar era considerată cu adevărat în măsură să legitimeze calificarea de tipograf (iar cei care, tipărind carte, au ajuns să scrie cărţi – de pildă, George Lesnea – au fost, de regulă, zeţari). Şi la 1700, şi-n 1990, zeţăria arăta la fel: o sală lungă, mobilată cu un soi de dulapuri scunde şi năclăite, din care se deschideau imense sertare cu despărţituri. Se numeau, nu ştiu de ce, „regale” şi oriunde în lume aveau aceeaşi împărţire şi poziţionare a căsuţelor purtătoare de litere. Zeţarul adevărat nu-şi ridica privirea din manuscris, culegând literă cu literă, spre a le încolona în „vingalac” (iarăşi o denumire stranie!), astfel construind rând cu rând pagina de carte fără a privi floarea literei. Fila odată construită, era legată cu... sfoară de cânepă şi se dădea o „perie” pentru corectură, după care urma scoaterea şi înlocuirea literelor greşite. Zeţarul folosea fie o pensetă, fie un mâner cu un cui la capăt spre a vâna şi extrage litera vinovată.

Introducerea linotipelor şi a maşinilor Ludllow pentru titluri nu a modificat prea mult tehnologia; atâta doar că, în loc să se înlocuiască litera zăpăcită, se turna din nou tot rândul. O pagină cântărea cam un kilogram-două, în funcţie de format. Cartea în întregime putea ajunge la sute de kilograme! Dacă se modificau câteva rânduri la pagina 15, intervenţia trecea ca vântul prin lan până la pagina ultimă, sute de kilograme de plumb urmând a fi mânuite, dezlegate, legate, clădărite din nou... În fine, cartea intra în maşina de tipărit.

Am mai prins tiparul cu „puitoare”: la începuturile revistei „Cronica”, în spatele maşinii era postată o biată femeie ce cobora coala de hârtie şi o potrivea în ghidajul metalic: de 12.000 de ori acelaşi gest, la fiecare grup de patru pagini! Ca-n „Timpuri noi”, filmul lui Chaplin! Cartea se cosea la cotor (broşarea fără coasere a apărut târziu) şi urma să-şi primească coperta. Policromia coperţii se obţinea prin descompunerea imaginii în patru culori fundamentale şi trecerea cartonului de patru ori prin maşină, fiecare placă de zinc imprimând nuanţa ce i se repartizase. Pentru ca tiparul să fie omogen şi uniform, maşinistul „peticea” vechiul şi ostenitul cilindru principal lipind bucăţele de hârtie în zonele cu imprimare ştearsă, astfel mărind presiunea şi... etc., etc.

Singurul utilaj pe care-l mai recunosc în noile tipografii este maşina de tăiat. În rest, desktopuri albăstrii şi alte drăcovenii electronice. Pe vremea mea, o carte se tipărea şi se finisa, în caz fericit, în patru-cinci săptămâni. Acum, am dus (pe DVD) ditamai opul de 600 pagini, cu trei coli de ilustraţii, şi am întrebat cam când va fi gata cartea. Răspunsul: „treceţi după ora 17”.