Mircea Radu IACOBAN

La Chişinău s-a desfăşurat duminică o mare manifestare populară dedicată Centenarului unirii Basarabiei cu România. Organizatorii au numărat 100.000 de participanţi, iar Poliţia, doar 7.000 (!), de unde se vede că, români fiind şi de-o parte şi de cealaltă a Prutului, la Chişinău şi la Bucureşti protestatarii se numără la fel. Preşedintele Dodon consideră senin că n-a fost vorba decât de „un banal protest cu lăutari şi discursuri ofilite”, numai că aflându-ne de mult în era internetului, doar cine n-a voit să vadă n-a remarcat amploarea manifestaţiei, vehemenţa discursurilor, şi, de ce nu, aportul cântecului mobilizator în însufleţirea unei atmosfere de copleşitor elan patriotic.

Nu l-am văzut nici în mulţime, nici pe scenă, pe cel dintâi preşedinte al Moldovei, Snegur – dar, poate, doar n-am izbutit să-l identific în marea de oameni ce a tălăzuit în Piaţa Marii Adunări Naţionale. Am remarcat, în schimb, agitaţia expreşedintelui Băsescu, care nu putea rata prilejul dobândirii de niscaiva capital electoral, fie şi dincolo de fruntarii (acasă, lumea fiind deplin lămurită).

L-am căutat printre manifestanţi pe Snegur pentru că nu demult şi-a lansat cele şase tomuri de amintiri adunate sub titlul „Labirintul destinului” (şi mai anunţă încă trei volume). L-am cunoscut în cea mai dificilă perioadă a statalităţii moldave şi continui să-l consider, acum citindu-i şi din amintiri (fragmentar deocamdată, în gazete), un personaj care, în pofida unor oscilaţii inerente în primii ani ai independenţei, rămâne, totuşi, stimabil reper pe drumul sinuos al renaşterii basarabene. A fost primul (şi singurul) din Biroul CC care (declaraţia lui) „a simpatizat din start cu Mişcarea de renaştere naţională”; lui i se datorează în bună măsură adoptarea tricolorului, întâia luare de poziţie oficială răspicată „Numele corect al limbii noastre este româna”, precum şi stabilirea unui obiectiv cert, chiar dacă pe termen nedefinit: „să revenim în spaţiul spiritual românesc, al neamului, istoriei, tradiţiilor”.

Tot el a semnat în 1991 regretabilul act prin care Republica Moldova devine membru fondator al CSI, reproş căruia i se mai pot adăuga şi alte incidente de parcurs; rămâne de văzut, parcurgându-i memorialistica, dacă motivaţiile pot fi considerate întrutotul acceptabile. Şi cum în precedentele două tablete am scris despre doi scriitori basarabeni „comandanţi de oşti ale spiritului”, Cimpoi şi Dabija, a treia i-o consacru lui Snegur tocmai pentru a desluşi raporturile dintre preşedintele Moldovei şi scriitorii Basarabiei. Reproduc un fragment din discuţia pe care am avut-o cu Snegur în 1991:

- Domnule Preşedinte, văd în cabinetul Dvs. portretul lui Eminescu şi-mi amintesc vorbele altui poet român, Octavian Goga: „O graniţă se păzeşte sau cu un corp de armată, sau cu statuia unui poet legat de inimile tuturor.” Cum v-au sprijinit scriitorii basarabeni aici, la graniţele latinităţii?

- Scriitorii au fost aceia care, practic, au dat imboldul mişcării democratice pentru renaştere naţională. Consider că scriitorii au fost şi rămân cei mai respectaţi şi iubiţi dintre personalităţile Republicii Moldova. Majoritatea scriitorilor – nu spun toţi, da, nu spun toţi – au un punct de vedere ferm, care nu se clatină cum bate vântul. Când Grigore Vieru spune o vorbă, simţi că este temeinică. Şi înainte, şi astăzi, scriitorii au constituit şi constituie o forţă democratică pe care simt nevoia să mă sprijin. Vă spun drept, Domnule Iacoban: atunci când îmi este greu, caut sfat la scriitori!

 - În România s-au adus numeroase acuzaţii actualei (n.n. – fostei) guvernări pentru faptul de a fi „abandonat” sau chiar „trădat” Basarabia.

 - Opiniile emise în România exprimă nemijlocit şi-s rezultatul problemelor lăuntrice ale României. De altfel, lucrurile încep să se lămurească aproape de la sine. Noi ne aflăm în etapa pe care am numi-o „a declarării independenţei”. Trebuie să fim conştienţi de faptul că această „ruptură de pământ” a trecut ba într-o parte, ba în alta, dar, din 1940 şi până în 1991, a avut parte de soarta pe care bine i-o ştiţi. (...) N-au deloc dreptate cei care afirmă că recunoaşterea Republicii Moldova de către România ar echivala cu recunoaşterea regiunii Riazan de către URSS. Am citit undeva asemenea absurditate. Suntem conştienţi noi, cei care ne bazăm pe adevăr şi nu pe vreo conjunctură politică de moment, că vorbim aceiaşi limbă – limba română, avem una şi aceeaşi provenienţă, un trecut istoric comun. Ce să-i faci, nu te poţi lepăda de soră şi frate! Nu cerem mai mult decât ni se cuvine şi nici mai mult decât este posibil. Până la revoluţia din decembrie, n-am fi avut posibilitatea unei asemenea discuţii libere cu Dumneavoastră. Multe se schimbă, toate se schimbă!

Şi câte nu s-au schimbat din 1991 şi până azi!