Mircea Radu IACOBAN

Poetul şi tribunul unionist Nicolae Dabija împlineşte, în 2018, 70 de ani. Este din familia cunoscutului arhimandrit Serafim Dabija, duhovnic nevoit să ia calea fără întoarcere a Gulag-ului sovietic în 1947. Tânărul poet basarabean a fost exmatriculat în anul al III-lea al Facultăţii de Ziaristică pentru „activitate pro-românească şi anti-sovietică”; va fi reprimit câţiva ani mai târziu la Facultatea de Filologie, absolvită în 1972. La Chişinău se consideră că Nicolae Dabija „a marcat generaţia de creaţie care a venit în momentul declanşator al luptei pentru limbă şi cultură naţională, atunci când „homo sovieticus” ameninţa să topească identitatea popoarelor într-un imens imperiu roşu şi era nevoie de un „al treilea ochi prin care să se descopere adevărul”. Din 1986, Nicolae Dabija este redactorul-şef al revistei „Literatura şi arta”, pe care ziarul „Le Figaro” o creditează cu „declanşarea Mişcării de Eliberare Naţională din Basarabia”. În anii ’80 „Literatura şi arta” ajunsese la incredibilul tiraj de 260.000 de exemplare, record european absolut pentru o revistă de cultură. Cifra ilustrează formidabila audienţă a publicaţiei unioniste, care a rezistat în pofida tuturor piedicilor puse de oficialităţi şi rezistă în continuare, păstrându-şi şi azi rolul de principală tribună de exprimare în lupta pentru redeşteptarea naţională basarabeană. În 1988, Nicolae Dabija s-a aflat printre membrii Comitetului de iniţiativă ce a creat Frontul Popular din Moldova (în conducerea căruia a activat mai apoi), for cu rol hotărâtor în declanşarea evenimentelor ce aveau să conducă la obţinerea independenţei, la adoptarea alfabetului latin şi la re-întronarea limbii române în spaţiul interriveran Prut-Nistru. Din 2005 este preşedintele Forumului Democratic al Românilor din Republica Moldova, la care au aderat peste 150 de organizaţii culturale, uniuni de creaţie, asociaţii neguvernamentale, iar din 2016 este preşedintele Mişcării „Sfatul Țării 2”, care şi-a propus ca prim ţel reunificarea naţiunii române. Nicolae Dabija a publicat peste 40 de cărţi (poezie, eseistică, proză, publicistică), între care, urmând exemplul lui Grigore Vieru, şi manuale şcolare destinate primei generaţii ce se cuvine educată în respectul valorilor culturii române şi-n preţuirea trecutului naţiunii noastre („Cât trecutu-l ţinem minte / Mai există lucruri sfinte” – spune poetul) În poezia sa „uneşte linia confesivă cu lirica de tribun”, conferind un spaţiu major vocaţiei sale militante, „de suflu paşoptist” : „Copile, îţi las drept moştenire / Această limbă fără moarte / şi plină de dumnezeire / să-i duci lumina mai departe./ Şi doina nu va conteni / de noi în lume să vorbească./ Vom fi atât cât vom vorbi / această limbă strămoşească. //Îngenuncheat, ca-ntr-un altar / în ea trăi-voi mai departe, / în limba noastră, acest dar / ce-ţi va rămâne după moarte”. Câteva dintre titlurile cărţilor sale: „Aripă sub cămaşă” (Iaşi, 1991), „Nasc şi-n Moldova oameni” (1992), „Dreptul la eroare” (1993), „Lacrima care vede” (Iaşi, 1994), „Între dragoste şi moarte” (1998), „Icoana spartă, Basarabia” (1998), „Harta noastră care sângeră” (2001): „Mi-i teamă de o carte (o văd ades şi-n vis) / pe care aş deschide-o-nfrigurat / şi-n paginile ei aş da de-odat...de toate versurile pe care încă nu le-am scris”... Nicolae Dabija a fost distins cu Premiul „Mihai Eminescu” al Academiei Române, şi, cu diferite prilejuri, a primit premiile „Nichita Stănescu”, „Lucian Blaga”, „George Bacovia”. Este membru de onoare al Academiei Române. În anul 2000 i s-a decernat Ordinul „Steaua României” în grad de comandor „pentru remarcabila sa operă poetică şi pentru implicarea în redeşteptarea spiritualităţii româneşti” şi, în 2014, Ordinul „Meritul Cultural” în grad de mare ofiţer, „în semn de înaltă preţuire pentru promovarea culturii, limbii şi spiritualităţii româneşti”. Ca şi Mihai Cimpoi, are o trainică legătură de suflet cu Iaşul, oraş în care şi-a publicat cărţi la „Junimea” şi poeme în reviste, fiind totdeauna prezent la evenimentele literare dedicate unor personalităţi culturale marcante de pe amândouă malurile Prutului.