Mircea Radu IACOBAN

Ieri am văzut o barză pe şesul Bahluiului, aproape de complexul comercial „Era”. Vai de capul ei – rebegită, amărâtă, plină de ţurţuri: a nimerit „acasă” taman când nu trebuia. De regulă, berzele nu se-ntorc singuratice, vin cu cârdul; cine ştie de ce s-a desprins de suratele ei, poate-i prea istovită după ocolul prin Bosfor, poate-i bolnavă ori poate-i un mascul venit mai devreme, după regulile lor păsăreşti, să apere cuibul... Oricum, pe gerul ăsta târziu, zilele îi sunt numărate. Cât se poate de trist să vezi ditamai pasărea, singura antropomorfă de la noi, eşuată în troian, vântoasă şi ninsoare, cu capul ascuns sub aripă, fără vină pedepsită de mama natură pentru graba întoarcerii la cuib – amară ironie: în popor, ninsorile de la mijlocul lui martie sunt denumite chiar „zăpada berzelor”... Care-s tot mai puţine: după o timidă revenire către efectivele din anii ’70, numărul familiilor de cocostârci a început din nou să scadă, după cum mai toate speciile faunei sălbatice se află în apăsat declin, unele chiar în pragul dispariţiei. Aflu din gazete că printre cele mai primejduite ar fi, absolut incredibil, ciocârliile! Pasărea care „are-n guşă o orchestră”, cum scrie prietenul nostru basarabean Arcadie Suceveanu, singura aripată care cântă în timp ce zboară (sau invers: zboară în timp ce cântă), mai prezentă în creaţia populară decât pasărea măiastră şi adevărat simbol mioritic, n-o s-o mai asculte generaţia ce va să vină! Nu numai poluarea şi restrângerea habitatului le condamnă, cât vânătoarea practicată la noi mai ales de oaspeţi italieni: dau un pumn de euro şi curăţă România de ciocârlii – cine mai are nevoie de tril „live”, dacă-l avem inscripţionat pe CD? Din metrou, din avion, din limuzină, n-ai cum auzi ciocârlia şi, probabil, mulţi or fi crezând că glasul ei adevărat e-acela al naiului lui Fănică Luca, ori al aranjamentului simfonic enescian. Dacă, din 1970 şi până acum, au dispărut 30% dintre speciile de pe Terra ce trăiesc în sălbăticie, ducă-se şi ciocârliile! E-un ghemotoc de pene tern şi modest colorate; vânătorii străini o împuşcă, zice-se, pentru c-ar poseda cine ştie ce virtuţi culinare în trupuşorul cât o sarma (25-30 de grame ciocârlia de pădure, 55 de grame ciocârlia de câmp!), dar, de fapt, este vorba de simpla plăcere a tirului. Ar putea încerca satisfacţii similare trăgând la talere, în poligon, dar doborârea măruntei ţinte însufleţite autentifică raidul pe coclaurile sălbaticilor est-europeni, echivalând cu ştampila pe delegaţie: „da, dom’le, am fost în România, la vânătoare de ciocârlii, e magnific, îţi trimit poza!” Italienii şi-au cam terminat ciocârliile din „cizmă”, acolo s-a interzis vânarea şi ce să facă, vin în România, unde împuşcă cu miile într-o singură zi (un italian, în Ialomiţa, a împuşcat 5400 în trei zile, altul, în Balta Brăilei, peste 2000, al treilea, la Săbăoani, 1200. Și nu i-au descoperit vameşii români cu păsăretul în bagaj, ci, la întoarcere, i-au sancţionat autorităţile italiene!). Nouă, ce ne pasă, încasăm valută, masacrele cu pricina au fost organizate cât se poate de oficial de Asociaţiile locale de vânători Ialomiţa, Brăila, Roman. Aparent legal, câtă vreme la noi se îngăduie „recoltarea” a 50 de ciocârlii pe zi, ilegal fiindcă s-a împuşcat de 20 de ori mai mult! Până în 2015, italienilor, maltezilor şi francezilor care vânează la noi li se îngăduia o cifră de recoltare dublă: o sută de ciocârlii pe zi de persoană. Au fost proteste în campania „Opreşte barbaria, salvează ciocârlia!”, cifra s-a înjumătăţit, dar, la urma urmei, de ce să îngăduim şi uciderea celor 50 pe zi, câtă vreme „pasărea-orchestră” este trecută, în România, pe lista celor pe cale de dispariţie? N-am auzit niciodată despre vreun vânător român care să tragă în ciocârlii, vin străinii şi le masacrează, ce formidabilă încasare de valută poate justifica distrugerea unui adevărat simbol românesc? Ne place, nu ne place, dispariţia unor specii face parte dintre legile firii. În istoria planetei au fost cinci perioade crâncene (în Ordovician, Devonian, Permian, la începutul şi la finalul Triasicului) când s-au produs cataclisme în urma cărora au dispărut aproape toate speciile marine şi trei sferturi din cele terestre, evoluţia trebuind s-o ia de la capăt. A şasea perioadă o trăim acum – prima din istorie în care vinovate nu-s dezastrele naturale, ci omul. Incredibil, dar datorită acţiunilor sale necugetate, dispar definitiv circa 40 de specii de vieţuitoare în fiecare zi! Ciocârlia nu-i singura cu existenţa primejduită. După dispariţia dropiei şi a zăganului, alte 25 de specii riscăm să le vedem, în acest deceniu, pentru ultima dată – între ele, până şi familiara ciocănitoare. Iar nepoţii noştri sunt sortiţi să admire doar pe desktop ciocănitoarea Woody şi să asculte la cască „Ciocârlia” pe ritm de rapp, convinşi că-s simple invenţii artistice de amuzament.

Am vândut tot ce era de vândut în ţara asta. Rămăseseră ciocârliile.