Mircea Radu IACOBAN

Joi s-a lansat, la Iaşi, o carte intitulată cu modestie „Note şi documente de istorie literară”, în care autorul (Iulian Marcel Ciubotaru) include o micro-monografie dedicată poetului George Mărgărit, de la moartea căruia a trecut mai bine de jumătate de veac, şi căruia George Călinescu i se adresa respectuos „Domnule Mărgărit, dumneata eşti o inteligenţă periculoasă chiar şi pentru mine!” Tot Călinescu şi tot despre Mărgărit: „are o intuiţie fantastică ”. A constata că, acum, Mărgărit este uitat, ar fi prea puţin spus; de fapt, n-a fost niciodată cu adevărat cunoscut decât în anumite cercuri literare. Publicul larg n-a avut parte decât, eventual, de lectura unicului volum de poezie, ce i l-am tipărit postum, în 1971. Se intitula „Vulturii amiezii” şi a apărut la „Junimea”, cu sumarul alcătuit în editură, sub îngrijirea lui Horia Zilieru şi Lucian Dumbravă. Dar nu despre poezie am a vorbi în rubrica de astăzi, ci despre un şir de întâmplări doar semnalate în cartea lansată acum două zile printr-o scurtă notă de la pag. 57 (o trimitere la un articol al nostru publicat în 2012 în „Monitorul de Suceava”). Chiar cu prilejul lansării au apărut informaţii noi, motiv care obligă la reveniri şi precizări. După o viaţă de aprigă boemie, pe parcursul căreia a fost şi asistentul lui Călinescu, şi profesoraş exilat în satul Coarnele Caprei, Mărgărit a murit ca vai de el, la Sanatoriul TBC de la Bârnova, fiind îngropat în cimitirul ofticoşilor din poiana sfarogită ce mai tăinuieşte şi alte câteva morminte, la fel de modeste. Prin 1980 şi nu mai ştiu cât, am încercat să ridicăm acolo o cruce mai de Doamne-ajută şi am apelat la ing. Al. Dumitrache, directorul de atunci al Combinatului de utilaj greu. Dumitrache a cerut o schiţă a însemnului funerar şi i-am desenat o cruce-orgă, alcătuită din mănunchiuri de ţevi cu lungimi şi diametre diferite, a căror dispunere în buchet desena, din orice parte ai privi, silueta simbolului creştinesc. Tuburile metalice erau, în partea de jos, tăiate oblic, astfel că, din când în când, vântul izvodea un vuiet uşor, ca venit de pe altă lume. Am instalat crucea la căpătâiul lui Mărgărit, un preot a oficiat slujba de sfinţire şi a doua zi… ia crucea de unde nu-i! Cântărea mai bine de o sută de kilograme, a tentat hoţii de fier vechi, care, peste noapte, au şterpelit-o. Dumitrache nu s-a dat bătut: „Facem alta şi-o îngrop într-o tonă de beton!” Într-adevăr, a construit altă cruce-orgă; ţevile fiind de alte dimensiuni, şi vuietul stârnit de vânt era mai grav şi mai adânc. Ce s-a întâmplat mai departe? După două săptămâni a venit Revoluţia. Nu mai avea nimeni timp şi interes pentru morminte şi însemne funerare. Crucea-orgă nr. 2 n-a mai ajuns la Bârnova. A rămas depozitată într-o debara, la Filiala Iaşi a Uniunii Scriitorilor. După care, foarte ciudat, a dispărut şi de acolo, drept pentru care eram tentat s-o trec în rândul bizarelor apariţii şi dispariţii fantomatice, până la urmă chiar îndoindu-mă c-ar fi existat aievea! Dar la lansarea de acum două zile a luat cuvântul cineva din sală, fost inginer la Combinatul de utilaj greu:

Am lucrat la construirea acestei cruci.

Și a venit cu detalii tehnice: efectul de orgă era obţinut printr-un proces de călire-decălire a capetelor de ţeavă tăiate la 45o, aşa cum au procedat şi când au înlocuit trianglul avariat al Filarmonicii; în funcţie de intensitatea vântului, intrau în rezonanţă, ca un murmur, ţevi de lungimi diferite, astfel că şi amplitudinea, şi tonalitatea sunetului erau în continuă variaţie... Cum şi unde au dispărut crucile, doar Domnul poate şti. George Mărgărit nu numai că n-are parte de o cruce care să-i străjuiască locul de veci (nu-i singurul: academicianului Tafrali i s-a furat cu tot cu soclu crucea de marmură de la „Eternitatea”!) dar a dispărut complet şi mormântul poetului, înghiţit de bălării şi risipit de ploi. L-am căutat zadarnic şi eu, câţiva ani mai târziu, l-au căutat şi alţi confraţi, s-a apelat la localnici – degeaba. Trist, foarte trist!