Mircea Radu IACOBAN

Ca să aflu ce (şi cum) mai zice lumea, mă uit din când în când şi prin comentariile generos găzduite de internet. Scrie acolo cu sârg un individ care găseşte de cuviinţă s-o înjure aproape zi de zi... pe Simona Halep. Urât, stupid, idiot, şi cu grave greşeli gramaticale în textele scârboase şi tâmpe. Îşi pune şi poza, din care ne zâmbeşte un tinerel părând, altfel, normal şi destul de oarecare. Probabil, un prostălău şi-atât, s-ar zice, n-are nici un rost să-ţi pui mintea cu astfel de specimene care, din nefericire, confirmă supoziţia potrivit căreia „prostia este fundamentul civilizaţiei noastre”. N-aş crede, însă, că-i vorba doar de prostie şi-atât – ar fi prea simplu. Nu degeaba dicţionarele oferă, pentru prost şi prostie, o extrem de bine garnisită baterie de sinonime: nătărău, nerod, neghiob, prostănac, tont, tâmpit, fraier, gogoman, nătăfleţ, dobitoc, zevzec ş.a.m.d. – semn că se pot face disocieri şi nuanţări. Din 1994, în America se acordă în fiecare an „Premiile Darwin” menite să onoreze cazurile de prostie extremă. Cum ar fi: un individ a intrat într-un magazin şi i-a cerut casierei să-i schimbe o hârtie de 20 dolari. Casiera a deschis sertarul cu bani; în clipa următoare, hoţul a scos pistolul şi a înşfăcat tot conţinutul sertarului, după care a luat-o la fugă şi a dispărut. I s-a acordat premiul fiindcă în sertar erau doar 17 dolari, iar el a lăsat pe tejghea cei 20 ce-i voia schimbaţi. Este vorba, cum se vede, despre prostie benignă, principala sursă a umorului din toate epocile. Cazul postacului anti-Halep l-aş încadra în categoria prostie rea, malignă. Scrie de parc-ar deţine autoritar dreptul ultimului cuvânt (Pleşu: „prostul nu poate fi contrazis, el are convingeri-beton”). Sunt convins că, de fapt, n-are nimic să-i reproşeze tenismenei care, din când în când, mai aduce un strop de bucurie în casele românilor; doar încearcă, din răsputeri, să-l ia cineva în seamă. De i-ar închina ode Simonei, ar trece neobservat; înjurând-o, află cumva lumea de el. Mecanism care, din păcate, funcţionează şi la case mai mari: puţini s-ar repezi să cumpere cartea „Ce mare e Ștefan cel Mare”; mult mai mulţi s-ar arăta interesaţi de titlul „Ce mic e Ștefan cel Mare”. Strigi în zadar „bravo, Halep”, ţi se pierde glasul în ditamai hărmălaia, dar cu „huo!” poţi spera la ceva audienţă (reţetă urmată, cât se poate de penibil, şi de unul dintre comentatorii postului B1 tv). DEX defineşte prostia ca fiind „starea celui lipsit de inteligenţă sau de învăţătură”. Cum se vede, „sau”, nu „şi”, ceea ce îmi permit să consider că-i eronat: bunică-mea era analfabetă, deci, incultă, dar satul îi aprecia înţelepciunea şi inteligenţa, apelând la judecata ei limpede când se iveau diferende şi conflicte. Fără îndoială, poţi fi incult fără să fii prost, dar dacă inteligenţă nu e, nimic nu e, cu precizarea (Umberto Eco) că „inteligenţa are limitele ei, prostia, nu”. Clientul rubricii noastre e-n extrem de proaste relaţii cu cultura generală: scrie cu greşeli impardonabile şi-n clasa a treia, ceea ce nu înseamnă, însă, c-ar purta obligatoriu eticheta „sărac cu duhul”. Iar citatul biblic nu s-ar cuveni luat chiar ad-litteram, fiindcă, ne asigură teologii, aici „nu-i vorba de prostie, ci de smerenie. Cei săraci cu duhul sunt lipsiţi de smerenie şi-s săraci de toate lucrurile lumii acesteia”. Trupa „Sarmalele reci” are alt punct de vedere: „Țara te vrea prost / Ah, ce frumos / Viitor luminos / li se arată celor idioţi / Deci, fii supus / Faţă de cel sus pus / Nu uita că ţara te vrea prost”. Că Țara (scris cu majusculă) te vrea prost, n-aş crede-o-n ruptul capului; mai degrabă aş arăta cu degetul către politicienii care, culţi ori inculţi, se străduiesc cu destul succes să prostească electoratul, mizând, probabil, şi pe observaţia lui Creangă: „Știu că sunt prost, dar când mă uit în jur, prind curaj”. Scriu aceste rânduri înaintea meciului Simonei cu Martič; câştigă, nu câştigă, tot pe locul întâi în lume rămâne. Oare ce altă performanţă ar satisface exigenţele tembele ale unor români dispuşi să-njure tot şi toate, până la Dumnezeu? Câtă vreme locul întâi în galaxie încă nu se poate disputa şi nici nu suntem siguri că omuleţii verzi practică altceva decât sportul pe butoane, rămânem cu picioarele pe pământ, şi, poate, cu capul în nori, cerând fătucăi din Constanţa să fie... dar ce să mai fie, ce să-i mai cerem, că nici alpiniştii n-au cum trece mai sus de Himalaya! Aşa că, întorcându-mă la postacul anti-Halep, închei citând aforismul unui fost bun prieten, Marin Sorescu: „nu-i nici o ruşine să te naşti prost, ruşine e să mori prost”.