Mircea Radu IACOBAN

Comedianul Caragiale a creat în egală măsură şi literatură, şi reală cercetare ştiinţifică într-ale istoriei. Ibrăileanu îl consideră chiar „Cel mai mare istoric al epocii dintre 1870-1900. Un istoric complet, care arată, critică şi explică.” Ceea ce observă şi Blaga: „Caragiale nu a fixat tipuri umane şi stări trecătoare; dimpotrivă, suntem legaţi prin atavism de personajele lui”. Și-i lesne de identificat, în politica românească actuală, sumedenie de Farfuridi, Caţavencu, Pristanda ori Dandanache, eternul Mitică populează cu autoritate listele de alegători, iar detaşamente de Zoiţe deţin poziţii strategice în politica „la vârf”. În 1894, Conu’ Iancu i-a trimis o epistolă de încurajare dezamăgitului Vlahuţă; se pare că a publicat-o în 2012 „Magazinul istoric”, dar, mărturisesc, am citit-o în întregime abia acum, când cineva, nu ştiu cine, a postat-o pe internet. Și bine a făcut: e-un text atât de actual încât pur şi simplu te înfioară: „Doamne, nu s-a schimbat nimic!” Nu-i vorba, însă, cum s-ar putea crede, de un text satiric acid şi moralizator, ci de un mesaj de preţuire şi încredere în destinul românilor. Caragiale nu consemnează pur şi simplu, mânat doar de îndemnul cronicăresc „ca să să ştie”, ci se implică, identificând cauze, sugerând soluţii şi conduite. Citez câteva memorabile pasaje, între limitele spaţiului acestei rubrici: „La noi nu-i nici mai multă, nici mai puţină stricăciune decât în alte părţi ale lumii, şi nici nu s-ar putea altfel. Calităţile şi defectele omeneşti sunt pretutindeni aceleaşi; oamenii sunt peste tot oameni (...) Aşadar să nu ne facem inimă rea şi spaimă gândindu-ne că lumea românească ar fi mai stricată decât altele. Nu, hotărât, neamul acesta nu-i un neam stricat, e numai nefăcut încă, nu e pân-acum dospit cumsecade, E încă nelimpezit de mizeriile seculare sub care a mocnit cu junghetura frântă; încă nu crede în dreptate, încă nu poate scoate din sânu-i pe cine să-l poată comanda, încă nu ştie de cine să asculte – fiindcă nu are deocamdată încredere în nimeni. Fript cu lapte, suflă şi-n brânză. N-a ajuns să cumpănească bine ce i se pune împotrivă, şi astfel încă nu înţelege că în mâna lui ar sta să-şi îndrepteze soarta şi să dispună apoi de-ntregul de ea, precum are drept şi are să şi fie odată”. Cum ar veni... aveţi puţintică răbdare – numai că, de, trăim o singură dată... Credinţa autorului „Scrisorii pierdute” este că neamul românesc nu va pieri în veci, chiar dacă destinul îi este primejduit şi din afară şi (greu de crezut!) dinlăuntru. Caragiale îl scoate din scenă pe Mitică dâmboviţeanul, spre a-l aduce pe Fănică, pronume ce ar sugera o apartenenţă mai cuprinzătoare, incluzând şi Moldova ştefaniană. De ce, adică, s-avem vreo teamă? „Fiindcă un Fănică oarecare, sec, n-are destul respect pentru antemergătorii progresului nostru cultural? Fiindcă un muţunache maimuţeşte apucăturile şi tonurile de boulevardier parisien? Fiindcă inteligenţe tinere îşi risipesc zadarnic vremea în a critica, în loc să şi-o întrebuinţeze în a face mai bine decât au făcut cei pe care-i critică? (...) Și lumea îşi vede înainte de mersul ei: facă oricine ce-o pofti. Cine nu merge cu ea înainte şi stă cu gândul la sine – să-şi facă în ceafă cărarea, să critice tot, fără a face nimica, să ţâfnească de necaz că alţii au făcut ceva înainte, ori că alţii vor însemna ceva pentru dânsul – acela îşi crede ziua lui eternă; şi mîine, lumea o să fie departe de el înainte, şi el o să se afle înapoi, departe de ea (...) Să se prăpădească neamul românesc? Dar întoarcă-se Oltul şi Mureşul de-andăratelea către obârşia lor în munţii Ciucului, neamul românesc tot el, neam românesc va fi, lucrând cuminte, aşteptând cu răbdarea vremea când să dea şi el culturii şi civilizaţiei europene concursului lui specific (...) Fie dată în omenire parte cât mai frumoasă neamului românesc!” Poate ar fi util să culegem câteva sintagme pe post de tag-uri. Cum ar fi: 1 – „neamul acesta nu-i un neam stricat”; 2 – „încă nu poate scoate din sânu-i pe cine să-l poată comanda”; 3 – „să critice tot fără a face nimica”; 4 – „în mâna lui ar sta să-şi îndrepteze soarta”. Și o frază bună de pus ca motto unui tratat de istorie a limbii române, „extraordinar de frumoasă şi de grea, având un mod de gândire deosebit, al său, o comoară nepreţuită de filosofie morală, de humor şi poezie – cu atât mai originală avuţie cu cât este un amestec de moşteniri şi dobândiri antice, greceşti, slave, orientale şi altele, pecetluite toate cu netăgăduita ei peceţie romanică, latină...”

  Rezon, Coane Iancule.