Mircea Radu IACOBAN

O nenorocire nu vine niciodată singură. La minus 18 grade, a plesnit serpentina instantului: inundaţie cumplită în bucătărie, soaţa cu lighene, eu lupt cu robinetul care nu se-nchide, telefoane, meşteri, promisiuni, alerg la Dedeman, cumpăr alt instant, mâine-l instalăm. Încerc să-mi trag sufletul. Televizorul merge în legea lui, cu talk-show-uri în care fiecare îşi apără eroic opinia de partid, subsemnatul, la computer, călătoreşte pe Google, iar nevastă-mea, în aripa de vest a apartamentului nostru de 52 m.p., îşi rezolvă corespondenţa la lap-top. Când s-a produs a doua nenorocire: mult mai gravă de data asta, pământul a-ncetat să se mai învârtă, soarele s-a sleit dintr-o dată şi timpul a căpătat o oribilă consistenţă gelatinoasă.

• Dumnezeul, ce s-a-ntâmplat?
• Groaznic – m-a informat soaţa – a căzut şi reţeaua de cablu. N-avem semnal nici la televizor, nici la internet.

Linişte de catedrală – sau, dacă vreţi, de librărie. Încep să mă preumblu aiurea prin casă, căutând să-mi fac un rost. Tovarăşa de viaţă sună la firma de cablu. Aud răspunsurile-tip: apăsaţi tasta 1... (muzici), apăsaţi tasta 2... (muzici), apăsaţi... (muzici). Casa pare amorţită, oferind neaşteptate revelaţii târzii:

• Ce-i cu cartea asta?
• Tu ai cumpărat-o.

Aşa o fi, înseamnă că i-a venit rândul la citit. Aşteaptă de cine ştie când.

• Io-te că a înflorit ficusul!
• Îndreaptă tabloul lui Gavrilean. Atârnă strâmb.
• Că bine zici. N-am observat.
• Mai sună la cablu.

Apăsaţi tasta 1... (muzici) apăsaţi tasta 2... (muzici). Apartamentul e gol, posac, rece, străin. Cum naiba am trăit cândva fără televizor şi internet? Nevastă-mea se îngrijorează:

• Nu uita că avem claustrofobie.
• Că bine zici. Ridică jaluzelele.
• Hai că-i mai bine aşa... Da’ când ai făcut, fato, ridul ăsta până la ureche?
• Acu-l vezi? Da’ şi tu, ce-ai albit!

Odată draperiile strânse, constatăm că prin prejur toţi au făcut la fel, cu o singură excepţie: vecinul abonat la altă firmă de cablu. Îl invidiez din rărunchi: dacă, între timp, cade guvernul, el află, eu nu... Casa parcă nu-i a noastră. Ne-nvârtim fără rost şi ne căutăm de lucru. Iau hotărârea care se impune: hai să profităm şi să facem nefăcute. Dăm telefoanele restante mamei, fratelui, naşilor, amicilor, ascultăm DVD-urile cumpărate anul trecut şi rămase neatinse, ne apucăm să citim cărţile ce-au îndoit raftul de aşteptare.

• Tre’ să mănânc – se căinează soaţa – cu televizorul şi lap-topul uit de foame, da’ acu’ iar o să mă-ngraş!

Pun pe platou DVD-ul cu Bernstein adus cândva din Spania, pe care niciodată n-am avut răgaz să-l ascult dincolo de partea I-a. Încerc să aleg o carte – mai toate merită citite, da’ de unde vreme? Soaţa caută numărul naşilor din Zimnicea. Or mai fi trăind? Mă cuibăresc într-un fotoliu şi deschid primul op ce-mi cade-n mână. Când, minune, învie şi televizorul şi computerul. Azvârl cartea. La jumătatea numărului format, nevastă-mea închide telefonul. Opresc muzica. Lumină-n cuget şi-n simţiri: avem semnal!

   Se anunţă noi percheziţii în cinci judeţe, cod roşu de ger năprasnic, partidele se stuchesc în talk-show-uri, accident grav pe DN 2, maşini înzăpezite la Buzău, violuri la Vaslui, rujeolă la Bucureşti... Reintrăm, aşa dar, în deplină normalitate. Doamne, prin ce am trecut!