Mircea Radu IACOBAN

Prea multă zarvă! Atâta aud: jos Kovesi, sus Kovesi! Iaca ce mobilizează autoritar toate energiile şi încrâncenează ţara-ntreagă – oare n-om avea şi altceva mai bun de făcut? Pur şi simplu m-am săturat! N-am de gând să mă înregimentez într-o astfel de confruntare pur pasională, adânc şubrezită de implicarea politică; prefer să trec, paşnic, la amintiri, ajutat de două albume găsite la anticari. Le-a tipărit cândva răposata fabrică textilă „Țesătura” Iaşi, înfiinţată acum mai bine de un secol. Deţinea la un moment dat locul I în producţia de pânzeturi româneşti. Avea 900 de salariaţi în 1934 şi peste 2000 în 1960. Acum, locul i l-au luat un Kaufland, un Dedeman şi-un Lidl. Care iau bani, nu produc bani. De-o unitate etalon a industriei uşoare s-a ales praful şi pulberea! Fusese dotată cu utilaje moderne care, în alte ţări, funcţionează bine-mersi şi azi. La noi, nimic nu merge! Cele două albume-unicat, unul din 1935, altul din 1939, au fost editate de Consiliul de Administraţie al Fabricii. Să nu credeţi că, pe vremea aceea, funcţionau alte criterii în numirea membrilor Consiliilor. Ba, aş spune, aranjamentele se făceau şi la mai faţă de cortină – numai că, pare-se, nu erau aşa de păguboase. În 1935, preşedintele Consiliului la „Țesătura” era politicianul Mihail Manoilescu (tronc!), păstrat în fila istoriei cu rang de prim-ministru şi titular al mai multor ministere (avea să-şi sfârşească zilele în puşcăria de la Sighet). În 1910, la înfiinţare, preşedinte era rectorul-politician G.A. Mavrocordato, pe care l-am mai aflat şi în Consiliile de Administraţie ale marilor societăţi petroliere „Columbia”, „Aqvila” ş.a. Citez din Introducerea la albumul din 1935, când „Țesătura” sărbătorea 25 de ani: „...lipsea experienţa industrială propriu zisă şi mai cu seamă încrederea în posibilitatea de existenţă a unei fabrici indigene. Această neîncredere, pe care avea s-o întâlnească la fiecare pas conducerea fabricii, era foarte explicabilă pentru epoca aceea, când ţara noastră era socotită eminamente agricolă şi orice iniţiativă pe teren industrial era întâmpinată cu indiferenţă”. Explicabilă atunci, inexplicabilă acum, când barem eminamente agricolă nu mai e România, importatoare a 70% din produsele alimentare – cât despre „industrială”, ce să mai vorbim!... Răsfoind cele două albume, descoperi realităţi şi implicaţii sociale nebănuite. Mai întâi, dintr-o vedere din avion (ce avion va fi fost la 1910?) se constată că „Țesătura” se afla, practic, în afara Iaşului, înconjurată de căscioare ca-n toate satele moldave şi mărginită, către nord-est, de marele tăpşan pe care-şi făcea de cap Bahluiul la ceas de inundaţii. Cele dintâi locuinţe pentru salariaţi nu le-a construit, cum se crede, Fabrica de Antibiotice în anii ̓50, ci „Țesătura”. S-a început în 1923, când s-a clădit primul „cămin pentru lucrătoare”, urmat în 1927 de al doilea. Pentru maiştrii fabricii s-au construit duplexuri de un confort neobişnuit la vremea aceea. A urmat o Infirmerie şi un Dispensar pentru sugari, apoi o cantină cu 500 de locuri. Vedem, în poze, şi o „culme” a aparaturii din domeniul igienei: la spălător, un muncitor îşi usucă mâinile cu dispozitivul-strămoş al celor de azi: apăsai o pedală şi-ţi postai palmele la capătul a două ţevi curbate, una trimetea aer cald, cealaltă aspira... Direcţiunea şi-a trasat un obiectiv cu totul remarcabil în epocă, acela „de a da fiecărui salariat o locuinţă confortabilă şi igienică”. „Țesătura” avea fanfară proprie, un stadion de pe care „General Photograph Service” din Bucureşti a recoltat sumedenie de imagini şi o sală de sport onorabil utilată. Avea până şi o formaţie de muzică simfonică: într-o fotografie vedem trei violoncelişti – care de mult cântă îngerilor printre nori. Maşinile, cu insistenţă pozate, par aproape ridicole acum, dar produceau „de la pânza brută zisă Americă” (n.n.: rebotezată după 1944 „pânză muncitorul”, din considerente... ideologice!) sau Zefirul vărgat, până la şifoanele fine sau dejalenurile în desene diferite, menite să satisfacă gusturile cele mai dificile şi mai rafinate”. Nu mai are ţara nevoie de pânzeturi? Are, da-i mai aproape China... Marx spunea că omenirea se desparte de trecutul ei râzând. Nu şi cu o lacrimă? La Iaşi funcţionează acum, de regulă pe locul unor foste fabrici, patru-cinci (dacă nu chiar şase – cine stă să le numere?) Kaufland-uri, trei supermarketuri Carreforur, un Aushan, câteva Lidl, un Selgros, o Billa, un Metro, două Baumaxuri, două Dedeman, nu mai ştiu câte Praktiker (şi încă multe, multe altele – dar se şi mai fac!). Toate-s, totdeauna, pline de muşterii ce-şi încarcă non-stop cărucioarele. De unde bani, câtă vreme industria, adică majoritatea locurilor de muncă şi, în consecinţă, majoritatea salariilor, aproape că a dispărut? Mister! Toată lumea iese de la cumpărături cu cărucioarele pline! Cât o mai ţine? Alt mister.

P.S.

După meciul de la Roma, unde am văzut destul FOTBAL şi ceva fotbal, n-ar fi oare necesară şi îndreptăţită o mare demonstraţie naţională cu sloganul „Jos Becali!”? Barem aşa, de kiki. Că, precum Kovesi, Becali nu poate fi dat jos. Cât o fi ea de proprietate privată, FCSB angajează prestigiul ţării, o coboară în clasamente internaţionale şi-i face numele de râs. „Steaua” a jucat, practic, fără portar, fiindcă Becali l-a vândut pe Niţă gândindu-se doar la propria-i teşcherea, deloc interesat de soarta fotbalului românesc. Jos Becali!