Mircea Radu IACOBAN

Neîndoielnic, ceva e putred în Danemarca... dar şi mai şi la Ploieşti: prea se-ntâmplă toate acolo, de-a ajuns să fie citat, în efigie, de către procurorii din oraşul lui Candiano Popescu, până şi Tony Blair! Republica de la Ploieşti rediviva: zona are ceva tulbure (şi turbulent!) în destinele românilor, de la revoluţiunea de la 1870 şi până la pasarela prăbuşită marţi peste calea ferată. Nimic nu-i întâmplător, tradiţia justifică puseele de independenţă locală, aspiraţia către impunerea de legi proprii („Ploieştii suntem noi!”) şi mai ales tendinţa de a pune sub ascultare Capitala, adusă cumva sub jurisdicţia procurorilor prahoveni. Întâmplarea face să fi scris o piesă al cărui erou principal este Candiano Popescu („Reduta şi şoarecii”, distinsă cu Premiul Academiei Române), în care mi-am îngăduit să-l văd pe zurbagiul de la Ploieşti taman pe dos decât a făcut-o Caragiale. Candiano fost anti-monarhist, ceea ce nu-i o crimă, cu atât mai mult cu cât, de fapt, n-a vorbit niciodată despre eventualitatea unei republici mioritice, a avut de partea lui minţi luminate (Hasdeu, Kogălniceanu), a luptat curajos la Plevna şi l-au terminat gazetele adverse, cu sprijinul indirect al Conului Iancu, cel care a deturnat toată povestea către mascaradă şi carnaval. Până la urmă, nici „penal” n-a fost considerat, câtă vreme juraţii i-au declarat nevinovaţi pe toţi cei 41 de „revoluţionari” ploieşteni care, naivi, manipulaţi, trădaţi şi înainte de orice dezinformaţi, au fost, totuşi, de bună credinţă, convinşi că-şi slujesc ţara. Din idealurile prahovene s-a ales praful, păstrându-se acum doar ambiţii personale slujite scandalos. Ploieştiul, care-l voia detronat pe Carol I, nu se-ncurcă, după un veac şi jumătate, cu caracudă gen Cosma utilizând-o imoral şi ilegal pentru a ţinti cât mai sus şi a impune, cum-necum, o ordine subteran comandată în politicalele la vârf. Dorită şi impusă de la „centru”, fiindcă în stabilirea victimelor ei sunt simpli executanţi. „Portocală” & Onea nu şi-au ales de capul lor nici ţinta Ghiţă, nici ţinta Ponta; în postata ploieşteană însă, au „paradit” după bunul plac, în conformitate cu principiul „cine poate mai mult, poate şi mai puţin”: dacă au primit mână liberă să-i hăituiască pe versatilul Ponta şi pe omnipotentul Ghiţă, ce mai contează un şef al poliţiei locale, ori un preşedinte de Consiliu Judeţean? Mizilicuri! Nu ştiu cât de vinovaţi sunt clienţii DNA Ploieşti; dacă-s realmente culpabili, să plătească. Însă metodele şi procedurile mizerabile de a-i incrimina prin falsuri dovedite s-ar cuveni să-i trimită în puşcărie şi pe acuzaţi, în cazul în care li se dovedeşte culpa, şi, cât de repede, pe ordinarii acuzatori, cu responsabilităţile ierarhice stabilite şi sancţionate. Nu poate fi clamată întronarea statului de drept tolerându-se astfel de monstruozităţi şi scoţând vinovat un singur acar Păun, când evidenţele arată că putreziciunea sistemului e-n profunzime. Tot din Prahova a ajuns în Capitală şi ridicolul comando supranumerar venit dârz să aresteze o misterioasă femeie cu cazier, care nu ştie de mai bine de două decenii dacă şi unde există. Stupiditatea intervenţiei a fost absolută, concurează isprăvile jandarmilor lui Louis de Funes şi ar fi hazoasă dacă n-ar atinge limitele unui tragism autentic. Nici camarazii lui Gâgă n-ar sparge o uşă... descuiată; câtă minte au infricoşătorii mascaţi? Dar comandanţii lor? Pe şeful şefilor de la Prahova l-am ascultat: penibil. Descinderea abuzivă şi revoltătoare pune în discuţie (de fapt, re-pune, că de ani buni se tot vorbeşte şi nu se-ntâmplă nimic) superficialitatea şi iresponsabilitatea cu care procurii emit şi judecătorii ratifică sumedenie de mandate, nu numai de percheziţie, ci şi de arestare şi de ascultare, unde suntem recordmani! Evident, republica procurorilor de la Ploieşti a fost (poate şi mai este!) prestatoare de servicii politice ilicite prin furnizare de probe false – cea mai mare culpă în oricare sistem juridic din lume. Și-n loc să sancţionăm un sistem bolnav şi abuziv, am ajuns să ne învârtim în jurul unei... portocale!

P.S.

Locuitorii unei comune din Bistriţa-Năsăud, emoţionaţi de mesajul celor 41 de sate basarabene care şi-au anunţat decizia aderării la ideea unirii cu România, au luat, la rându-le, o hotărâre similară: vor unirea cu Republica Moldova. N-ar strica un strop de zăbavă pentru a înţelege că astfel de inţiative nu-s chiar cu dus-întors. Vor avea parte, peste Prut, de interpretări tendenţioase şi vor bucura tocmai pe adversarii unioniştilor basarabeni. Cum, cred, se ştie, acolo se vântură teza „Moldovei Mari”, până la Carpaţi, susţinută de rusofoni şi, insidios, chiar de Putin, ca un perpetuu atac la ideea unirii cu ţara şi o contrapondere propagandistică la sărbătoarea Centenarului. Orice astfel de decizie luată de o comună din cele opt judeţe ale Moldovei ar fi prezentată la Chişinău ca un mesaj de susţinere a aberaţiei „Moldova Mare”. Unirea n-are cum să se înfăptuiască sat cu sat şi oraş cu oraş; trebuie s-o decidă şi s-o împlinească Țara.