Mircea Radu IACOBAN

Cu vreo patruzeci de ani în urmă, când psihoza terifiantelor înregistrări securiste ajunsese la apogeu, ne-am împăcat cu gândul că-s ascultate telefoanele şi că, practic, nu era nimic de făcut altceva decât să ne ţinem gura – dar nici că dădeam crezare atenţionărilor cu interceptările aşa-zis ambientale: „hai, dom’le, n-o fi chiar aşa, lasă-mă cu scrumierele Philipps de la madam Candrea!” (era vorba despre faimosul restaurant al scriitorilor de pe Calea Victoriei). Nu suspectam vreo reţinere, să-i zic astfel, morală, din partea „organelor”, evident interesate de discuţiile purtate prea slobod după al treilea pahar, dar ni se părea pur şi simplu o imposibilitate tehnică. Cum să funcţioneze microfonul zidit în porţelanul fierbinte de la jarul ţigărilor şi chiştoacelor? Într-o seară s-a izbutit şi verificarea: o poetă cam zurlie a dosit una dintre faimoasele scrumiere, a ascuns-o în poşetă, după care, la lumina lunii, a organizat o „autopsiere” discretă în grădina Casei scriitorilor. Scrumiera a fost făcută bucăţele mărunţele şi nu s-a găsit un capăt de sârmă, darămite vreun microfon. N-o fi fost ăsta „gadgetul”, or fi fost altele; n-aş crede că Securitatea nu era dotată cum se cuvine. Oricât de zgârcit era Ceauşescu cu valuta, n-avea cum să refuze cererile de achiziţii în astfel de „tehnică vest”, fiindcă vechea înzestrare cu aparatură rusească de spionaj (cele mai mari miniaturi din lume!) era de mult depăşită. Altele vor fi fost sculele şi metodele, ne ziceam, re-acordând prezumţia de inocenţă bietelor scrumiere. La urma urmei, şi inventivitatea autohtonă se cuvenea pusă la treabă – ceea ce s-a şi întâmplat, dar am aflat abia după 1989 care a fost principalul aparat din dotare: invenţia românească poreclită „şipca”. Nu era o denumire codată : pentru a introduce „tehnică operativă” în casele oamenilor se apela la o banală... „şipcă”. Asta când golirea casei de locatari (sub cele mai diverse pretexte) şi tihna necesară delicatei instalări nu se puteau realiza fiindcă mai rămânea în apartament câte un bolnav la pat, vreo bătrână netransportabilă, cine ştie ce rudă de la ţară. Confecţionată în serie de atelierele de... tâmplărie ale Securităţii, şipca de brad, banală şi de neobservat, era prevăzută cu două cuie ce abia îşi iţeau vârfurile. Înăuntrul şipcii, un locaş special ascundea microfonul şi mini-emiţătorul. În două-trei secunde („iuţeala mea de mână şi neatenţia Dvs.”) şipca era amplasată sub o mobilă oarecare şi, prin apăsare de jos în sus, se ataşa vreunei stinghii, de regulă, tot de brad. Cine şi de ce să se uite sub dulap şi, dac-ar face-o, de ce să suspecteze banala şipcă? Mi-a povestit cineva că, după o astfel de instalare au fost ascultate zile în şir discuţiile din casa de la ţară a unor sexagenari. Când, de-odată, a apărut un sunet de fond parazit: cotcodăceli. Instalatorii şi-au zis că-i frig afară şi-a fost adusă cloşca-n casă, numai că altceva nu mai sosea prin unde, de parcă muţiseră toţi şi-a rămas cu glas numai cobaia! Celelalte zgomote, captate în planul al doilea, erau şi mai bizare; foarte profesionist analizate, s-au dovedit până la urmă a fi grohăieli de porc ce-şi face siesta. Derută totală la sediu! Cu prilejul revenirii „pe teren” s-a constatat că vechea mobilă fusese mutată, cu tot cu şipcă, în hambar: suspecţii îşi cumpăraseră şifonier nou! Par hazlii astfel de povestioare (parcă-i văd pe vigilenţii „lucrători” cu căştile la urechi, ascultând intrigaţi 24 de ore din 24 cloşca şi porcul) dar rămân ceea ce au fost, adică mizerabile atentate la libertatea şi intimitatea persoanei. Cine practică acum sportul interceptărilor (de regulă, neautorizate) cu siguranţă că nu mai utilizează primitive şipci cu cuie; avântul nestăvilit al tehnicii a imaginat şmecherii infinit mai performante. E destul să dai o raită prin internet: vei afla acolo oferte convenabile pentru „pix spion cu înregistrare video”, autonomie 3 ore, memorie internă 4 GB, cameră color cu microfon la numai 120 de lei. Mai adaugi zece lei şi te înzestrezi cu un pix şi mai performant, cu minireportofon, funcţie video, dar şi foto, memorie 8 GB; 12 ore de autonomie. La Paşcani, Cosma a utilizat un ceas spion ieftin şi primitiv: dacă se dota cu un WP 339 (299 lei), înregistra nu numai sunet, ci şi imagine. Iar W4 (340 lei) filmează şi noaptea. Mai sunt la vânzare sumedenie de alte scule: cravată cu cameră, nasture, ochelari ş.m.a. Primeşti marfa la domiciliu, cu certificatul de garanţie cuvenit. Și mă tem că va trebui să ne dotăm cu grăbire: nu pentru că turnătoria a devenit viciu naţional, ci pur şi simplu, pentru auto-apărare. Filmaţi, filmaţi, că niciodată nu se ştie...