Mircea Radu IACOBAN

Adie a război. Conflictul din Siria îi pune faţă-n faţă pe americani şi pe ruşi. Și-au mai băgat coada şi turcii. În orice clipă, echilibrul extrem de fragil se poate face ţăndări, „războaie locale” explodând într-o conflagraţie mondială ce ar putea fi ultima (dar deloc unica) în ciclul civilizaţiilor de pe Terra. Se vor găsi date apte să demonstreze convingător că pământenii, de-a lungul mileniilor de civilizaţie, şi-au mai dat foc la casă, arzând-o până-n temelii. După care, iavaş-iavaş, evoluţia a luat-o de la capăt, începând cu parameciul... Războaie au fost, războaie-s încă. Fie că au durat 40 de minute (1896, Marea Britanie-Zanzibar), fie 335 de ani (1656-1986, Olanda-Scilly), toate au furnizat liste de eroi şi au prilejuit decernarea multor sute de tone de decoraţii – scenariu, azi, perimat. Eroi, eroism, patrie, vitejie –mai avem nevoie de aceste noţiuni „defazate” într-o epocă în care se practică insidios confuzia între patriotism şi naţionalism? Care ar putea fi eroii de azi? S-au deformat şi răstălmăcit criteriile, proprietatea termenului „eroism” îndepărtându-se de rigoarea definiţiei din DEX („Capacitatea de a săvârşi fapte mari; vitejie, fel de acţiune specific unor eroi, spirit eroic, bravură”). Toată consideraţia şi compasiunea pentru militarii cu vieţi frânte pe teatre de război mult prea depărtate de orizontul trăirilor noastre. Sunt înmormântaţi ca eroi – ultimul gest generos pe care ţara îl face pentru cei care şi-au pierdut viaţa în pustietăţile asiatice. Sunt cu adevărat eroi? Au avut neşansa să se afle în blindatul spulberat de mine. Colegii lui rămaşi în viaţă nu-s la fel de eroi? Umberto Eco: „Adevăratul erou este totdeauna un erou din greşeală; el visează să fie un laş cinstit, ca toţi ceilalţi”. Și să aducă acasă – mai zicem noi – bruma de soldă agonisită în lunile de iad ale unei lupte care nu-i a lor, nu-i a noastră, dar rezolvă obligaţii politice internaţionale şi îngăduie atât de necesara răsplată materială pentru familia în nevoi. Întâmplarea de care vorbeşte Eco a fost adesea, cu cinism, speculată propagandistic. Matrosov a căzut secerat peste ambrazura mitralierei vrăjmaşe. Ba nu! – susţine Kremlinul, s-a aruncat anume, spre a stăvili focul inamic. Pas de verifică! – morţii cu morţii, viii, cu legendele. Am avut parte, în decembrie 1989, de eroism autentic. Maculat de nestăvilita puire a revoluţionarilor, după reţeta ilegaliştilor „puţini am fost, mulţi am rămas!”, şi răsplătiţi indecent cu spaţii comerciale, dote şi tot soiul de privilegii, astfel dizolvându-se însăşi ideea sublimă de eroism definită exemplar de Shakespeare: „Să fii în suflet un erou”. De-a lungul secolelor, armia română s-a nutrit şi regenerat moral din sacrificiul răzeşilor, oştenilor de la Plevna, vitejilor de la Mărăşeşti şi Oituz. Ce prestigiu mai poate avea o armată care şi-a blagoslovit cu epoleţi de colonel tot soiul de politicaştri? Caporalul moare în Afganistan, şmecherul capătă grad de colonel, vorba Chiriţei, ”stând pe tandur”! Mai poate avea veacul eroi autentici? Marile spirite se contrazic. Gabriel Garcia Marquez (căruia îi dau deplină crezare) spune că ”O patrie fără eroi e ca o casă fără uşi”, în vreme ce iconoclastul Bertolt Brecht nu-i deloc de aceeaşi părere: „Nefericit poporul care are nevoie de eroi!” Adică, o dimensiune de excepţie a umanului să fie abandonată din pricina confuzionării şi labilităţii criteriilor? S-ar putea crede că mai aproape de eroism – o spun asumându-mi consecinţele – s-au aflat cândva legionarii. Un eroism naiv, anacronic, îmbibat de misticism şi violenţă oarbă („într-o mână ţineau Biblia, în alta, pistolul”), dar cu punct de generare mai apropiat de temeiurile înseşi ale definiţiei şi ale viziunii unui Dimitrie Gusti („Eroismul este o atitudine morală alcătuită din aceeaşi plămadă ca şi sacrificiul de sine”) ori H.F. Amiel („Triumful sufletului asupra cărnii”). Ce eroi vor putea naşte războaiele viitorului, purtate pe butoane, făr-de încleştări la baionetă, tranşee, ambrazuri, făr-de îndemnuri „Sărută-ţi copiii, părinţii şi fraţii / Și-apoi să mergem la război”? Probabil că erou va fi declarat acela care va izbuti combinaţia de taste aptă să trimită drona Y în punctul X. Dar până atunci, mai este. Răgaz în care ar fi de folos să ne amintim ce scria Vlahuţă: ”Vijelii cumplite au trecut peste noi. La toate acestea am ţinut piept şi nu ne-am dat şi aici am stat. Ca trestia ne-am îndoit sub vânt, dar nu ne-am rupt. Știe numai bunul Dumnezeu cu cât sânge ne-am plătit noi pământul acesta, scump tuturor românilor, scump pentru frumuseţile şi bogăţiile lui, scump pentru faptele măreţe şi înălţătoare care s-au petrecut aici…

Eroi au fost. Mai sunt încă, vor mai fi?

P.S.

Facem foarte rău că ni-e dragă şi-o avem la suflet pe Simona Halep, drept pentru care, la B1 tv, ne mustră cu severitate Radu Banciu: „Deci noi, ridicolii acestei lumi, facem din fata asta o icoană, bă, a societăţii. Asta este sigla noastră. Este tot ce avem mai bun în ţară. Fiţi serioşi! (...) Ea, săraca, n-a învăţat nici să citească, nici să scrie. Un copil de clasa a doua se exprimă mai bine (...) Este ridicol, bă! Nu se poate!”