Mircea Radu IACOBAN

Marţi, 13 februarie, s-a sărbătorit Ziua Internaţională a Radioului. Tema din acest an: radioul şi sporturile. Principala emisiune dedicată evenimentului a avut trei invitaţi: o fostă ministră şi doi parlamentari. Persoane, altfel, cât se poate de onorabile, numai că în astfel de prilejuri microfonul s-ar cuveni oferit în primul rând realizatorilor emisiunilor sportive, că de ascultători e plină ţara şi de discursuri parlamentare suntem sătui până-n gât. Cu atât mai mult cu cât statutul de prieten şi promotor al sportului radioul şi l-a constituit prin truda realizatorilor de emisiuni, unii dintre ei, acum septuagenari şi octogenari, cu toţii păstrători ai unui adevărat tezaur de amintiri din istoria sportului, cât şi a relaţiei radio-sporturi. M-aş fi aşteptat ca invitatul de onoare să fie Ion Giţulescu, care, în aceeaşi săptămână din februarie 2018, împlinea 88 de ani. A condus vreme de 19 ani Secţia de sport a Radiodifuziunii, a transmis comentarii de la şapte olimpiade, patru campionate mondiale de fotbal, trei de handbal, şi de la mii de competiţii interne. Între altele, a ctitorit emisiunea „Fotbal, minut cu minut”, la vremea ei realizare gazetărească de vârf în acest colţ de lume. Mai reprezentativ a fost considerat Teoharie Coca-Cozma (!) într-o vreme truditor harnic în emisiunile matinale de actualităţi, dar, prin comparaţie cu Ghiţulescu, complet nesemnificativ pentru ceea ce a însemnat sportul la Radio România. Regretabilă lipsa de inspiraţie a diriguitorilor Societăţii Române de Radiodifuziune taman de ziua ei; s-o trecem în contul ghinioanelor, fiindcă a fost şi marţi, şi 13. Fără îndoială că tema „radioul şi sporturile” ar fi putut constitui un bun prilej nu numai pentru prefirat amintiri, ci şi pentru a lua în discuţie subiectul „virtuţile şi tarele comentariului sportiv”, lăsat în ultima pe vreme pe mâna oricui se nimereşte... Istoria sportului la radio la mijlocul veacului XX , nu numai pilduitoare, ci şi surprinzătoare chiar, nici măcar nu-i bănuită, darămite cunoscută. Ultima transmisie directă, de la Zürich (Elveţia-România 7-1!), am făcut-o în urmă cu mai bine de 50 de ani. Prima, sub oblăduirea lui Ghiţulescu, cu cinci ani înainte; care era condiţia comentatorului atunci? Tehnic, precară. În toată România existau cabine de transmisie doar la Bucureşti, pe stadionul „23 August”. Un meci al Naţionalei de fotbal, la Ankara, l-am transmis literalmente din mijlocul tribunei, înconjurat de turcaleţi care băteau în tobe şi suflau în goarne. Nu numai de pe stadioanele din ţară am relatat de pe tuşă, ci şi de la Zagreb, Cracovia, Zürich – ba chiar şi de pe San Siro, la Milano (acolo chiar nu înţeleg de ce nu am fost amplasat la masa presei). Nu exista conexiune prin satelit, transmisia călătorea „pe sârme”, prin circuite telefonice şi, ades, era distorsionată, ori se poticnea pe traseu. Televiziunea era (la noi) la începuturi şi, desigur, doar alb-negru. Însă nu tehnica epocii constituia marele bai, ci rigorile născute din teama faţă de cuvântul „scăpat” în eter. Singurul locşor din România în care cenzura era din plecare învinsă rămânea comentariul sportiv în direct: vorba nu putea fi prinsă din văzduh şi adusă înapoi! Urmau, însă, consecinţele. Noutatea cu echipă unită (a Coreii de Nord şi de Sud la Olimpiada de iarnă) e...veche: în anii ’60, RDG şi RFG au venit la Campionatul internaţional de atletism de la Bucureşti cu o echipă unită. Iar în transmisia de pe răposatul Stadion al Republicii, am spus tot timpul, în loc de „echipa unită a Germaniei”, „echipa Germaniei unite”! Ce scandal a ieşit! Este şi câte ceva de păstrat din experienţa acelor ani. Cum ar fi post-controlul intern: radioul îşi înregistra propriile emisiuni, după care le analiza din toate punctele de vedere, inclusiv acela al corectitudinii gramaticale. N-ar fi fost posibile, atunci, anti-performanţe precum cele oferite la Look tv de un tânăr şi amibiţios june crainic, obsedat de ambiţia limbajului elevat şi îngrijiit. O face la modul urechist şi incult, parazitând relatarea cu o căruţă de „către” ridicole şi complet inutile („mingea se loveşte de către bară”, „X este faultat de către Y”...) şi, dornic s-o facă pe intelectualul, ne informează că „Z iese fortuit de pe teren”, habar n-având ce-nseamnă „fortuit” („întâmplător”) şi de unde vine. N-ar fi fost tolerate nici bolboroselile ridicole ale lui Ilie Dobre, care nu-i capabil să comunice până la capăt nimic inteligibil în afara eternului „pe partea stângăăă”. Și cum văd că se anunţă o nouă premiere a urletului neanderthalian cu care Ilie consideră că „descrie” oricare gol, poate-i bine să precizez că am cercetat cum e cu premiile mereu şi victorios consemnate în presa noastră. După cum aflăm de pe site-ul „prestigioasei” firme particulare din Miami (wrc2015 @worldrecordacademy), „Puteţi comanda la noi, contra cost, certificatul Dvs. de record mondial.