Mircea Radu IACOBAN

Ce legătură de rudenie s-ar putea stabili între autograf şi... epitaf? Evident, nici una, dar dacă-i conferim autografului, considerat simplu „înscris cu valoare bibliofilă”, statutul de specie literară, va trebui să procedăm aidoma şi-n cazul epitafului, alături de „dedicatologie” urmând să rânduim şi „epitafologia”. Cu atât mai mult cu cât s-au publicat şi continuă să se publice culegeri de texte reproduse de pe monumentele funerare, unele chiar cu evidentă valoare literară. Fostul preşedinte al Republicii Moldova, Petru Lucinschi, este autorul unei astfel de cercetări în care inventariază şi dă publicităţii inscripţii cu har (unele cu haz) din cimitirele basarabene şi de la „Eternitatea” ieşeană. Concedând că-i posibilă legitimarea acestor două noi specii, am putea observa că există, totuşi, un subţirel fir de paing apt să le lege: amândouă se nasc într-un moment de vârf emoţional, autograful dintr-o bucurie (sărbătoarea apariţiei unei noi cărţi), epitaful din întristare (despărţirea de cineva drag). În amândouă cazurile, încărcătura de sinceritate rămâne fluctuantă, poate şi îndoielnică, cu avantaj de credibilitate de partea epitafului. De regulă, autograful are viaţă scurtă, repede condamnat la recluziune în bibliotecă, în aşteptarea unei ipotetice re-descoperiri, în vreme ce epitaful înfruntă veacul la vedere, săpat în marmura funerară. Dar câteodată, cum se va vedea, unul s-ar putea să ia, fie şi doar metaforic, locul celuilalt. Ion Brad, care, curând, va împlini 90 de ani, a avut cutezanţa să-şi adune într-o carte de 500 de pagini („Printre miile de dedicaţii – călătorii în zig-zag”, Ed. MLR, 2017) mai toate autografele primite într-o viaţă de scriitor adânc implicat în destinele culturii române, cu responsabilităţi „la vârf” în viaţa breslei, în teatru, cinematografie, activitate editorială, inclusiv în diplomaţie. Probabil caz unic: după 1989, nimeni n-a avut ce să-i reproşeze, fiind unanimă aprecierea potrivit căreia, în împrejurări dificile, a făcut tot ce se putea, şi mai mult chiar, pentru a protegui cultura şi valorile ei primejduite. Calitatea umană a „andrisantului” revine mereu ca un lait motiv în autografe, începând cu 1954, când Lucian Blaga îi scria pe-o carte „Lui Ion Brad, cu bucuria nespus de rară de a fi întâlnit în aceeaşi fiinţă un poet şi un om”. Adevărat, după 1989, mulţi dintre cei care-l bombardaseră până atunci cu dedicaţii encomiastice pur şi simplu au uitat de existenţa poetului Ion Brad şi, mai ales, a omului căruia, în alte vremuri, nu conteneau să-i mulţumească pentru ajutorul primit în cutare moment de cumpănă. Câţiva însă, după un răgaz de „reevaluare”, l-au re-descoperit, de astă dată cu autografe ceva mai rezervate (destinatarul nu mai are putere de decizie în breaslă...), dar evident mai sincere. Unei preţuite şi respectate poete i-au trebuit câţiva zeci de ani pentru a relua ritualul şi a trece de la „o închinare plină de admiraţie pe această lume” (1979) la „salutul meu plin de colegialitate” (2017). Bine şi mai târziu! Ion Brad nu lasă impresia că ar crede până la capăt în şuvoiul de dedicaţii (câteva mii!) – între care aflu şi dintr-ale mele, începute conform legii de atunci, cu adresarea muncitorească „Tovarăşului Ion Brad” (1974) şi continuate „Domnului Ion Brad, cu aceeaşi statornică preţuire şi amiciţie” (2015). Dacă în carte ar fi fost înmănunchiate doar autografe necomentate, opul tot ar fi constituit un adevărat turnesol pentru revelaţii caracterologice, unele de-a dreptul suprinzătoare. Însoţite de scurtele şi concisele comentarii ale autorului, multe dintre autografe s-ar putea re-converti în epitafuri: „ăsta am fost, judecaţi-mă!” Dar cartea prezintă real interes nu numai prin textele reproduse, ci şi prin comentariile, adăugirile şi completările autorului. Într-un fel, e-o „mică istorie” subiectivă a literaturii unei epoci frântă-n două: fiecare nume antologat este însoţit de precizări biografice, aprecieri asupra operei (poate, unele, prea îngăduitoare, mai ales când este vorba despre ardelenii lui „de suflet”), cu destăinuiri din culisele vieţii literare pe care, altfel, nu le-am fi aflat niciodată. Oricât am suspecta autograful, „specie literară necercetată, neteoretizată, nedefinită în specificitatea ei esenţială” de sinceritate discutabilă, nu poate fi tratat în bloc cu neîncredere şi exclus din postata literaturii. Trecut prin sita timpului şi însoţit de comentariile celui căruia i-a fost adresat, se poate constitui într-o mărturie cu valoare şi documentară, şi literară reală. Cu toate astea, eu unul n-aş avea curaj să public dedicaţiile cu care m-au onorat confraţii. Zece ani director de editură, n-am carte de la „Junimea” fără dedicaţie, apoi, 18 ani la conducerea Asociaţiei Scriitorilor – din nou belşug de autografe. De le-aş pune la un loc, s-ar interpreta că mă propun la Nobel. Poate, la (şi mai) adânci bătrâneţi, le-oi lua la recitit unul câte unul. Pe post de „Aslavital”.