Mircea Radu IACOBAN

Ieri s-a marcat cea de a 168-a aniversare a Luceafărului poeziei române, totodată Ziua Culturii Naţionale. Parcă mai puţină emulaţie decât în alţi ani, vizibilă cu precădere în programele televiziunilor, mult prea seduse şi acaparate de oribilul subiect al poliţistului pedofil. Din curiozitate, am scotocit prin câteva bloguri, încercând să desluşesc care mai este opinia naţiei în disputa „Eminescu actual/inactual”, ca şi-n validarea şi legitimarea sintagmei-epitet „poet naţional”. Cum de regulă se întâmplă, postările-s mai rar semnate, fiind preferată protecţia pseudonimului, a cărui adoptare poate sugera ea însăşi o anumită poziţionare („Luceafărul”, „Cătălin”, „Călin”, „Dionis”). N-am mai întâlnit negări snoabe şi teribiliste, ba chiar, ades, sunt contestaţi... contestatarii, în câteva dintre reproşuri figurând până la vehemenţă şi tema „cadavrului din debara”.

Mai toată lumea atribuie infama formulare lui Patapievici; ei bine, nu-i aşa, şi cum orice referire la Eminescu se cade să înflorească numai şi numai în grădina adevărului, ar cam fi timpul să se spună clar şi răspicat că bazaconia cu „cadavrul din debara” n-a zis-o Patapievici. Adică, a spus-o, dar cu alt sens – total invers: „unii consideră că...” Nu-i vorba despre o maculare a imaginii poetului; dimpotrivă, sunt condamnaţi cei care (vorba unui critic) „nu pot ieşi din ograda literaturii române decât dându-i un bocanc în gură lui Eminescu”. Şi totuşi, dacă vei întreba în dreapta şi-n stânga, vei constata că patru subiecţi din cinci sunt siguri că-i Patapievici autorul enormităţii cu „cadavrul din debara”. Explicaţia este simplă: acuza se profilează pe fondul unei atitudini general dispreţuitoare faţă de români şi România – culmea, vădită tocmai din partea celui ce era, atunci, directorul Institutului Cultural Român, instituţie destinată să promoveze valorile naţionale.

Antecedentele te pot face să crezi că Patapievici ar fi putut emite teza ce a revoltat o ţară, numai că, întâi de toate, a spus-o în celălalt sens şi, apoi, autorul a declarat nu o dată că şi-a modificat radical părerile despre români: vechile afirmaţii nu-l mai reprezintă. Ceea ce poate fi întru totul plauzibil: dumirirea târzie nu-i numaidecât voluptate naţională; se practică pretutindeni de când hăul, mai ales în preajma marilor schimbări de traiect politic general. Discutabile sau nu, ele se aseamănă, pe undeva, cu „revelaţiile” mai mult sau mai puţin sincere ale ţăranilor din piesele, filmele şi cărţile colectivizării. Într-un soi de GAC al ideilor politice se încearcă astfel accederea astăzi; a rămâne, în contra curentului, truditor singuratic pe postata convingerilor tale, nu-i tocmai profitabil.

Înscrierea în trend devine cvasiobligatorie, drept pentru care se produc „dumiririle”, cu repoziţionările adiacente. Mă întreb de ce le-am suspecta, câtă vreme nimeni nu-i sortit să rămână încremenit într-un stadiu revolut al convingerilor sale. Marile revelaţii pot justifica până şi trecerea direct la inamic – la urma urmei, am văzut că, nu chiar demult, ditamai partidul trecut într-o noapte de la stânga la dreapta. Cazuri individuale sunt şi mai răsunătoare. Iată, de pildă, ce traiectorie spectaculoasă prezintă evoluţia dlui Tismăneanu: în „Dicţionarul politic” (Editura Politică, 1981), domnia sa condamnă... capitalismul, considerând drept logică şi incontestabilă victoria finală a comunismului, „formaţiune social-economică superioară în dezvoltarea societăţii” (pag. 98). Între timp, autorul s-a dumirit, s-a luminat, nu mai consideră capitalismul un „pericol mortal pentru însăşi condiţia umană” (pag. 63), nici că revine comunismului misiunea de „a asigura progresul rapid al tuturor popoarelor, realizarea unei lumi mai drepte...” etc., etc.

Legea dublului standard, exprimată sintetic de proverbul românesc „pentru unii mumă, pentru alţii, ciumă”, acţionează în toată voia şi-n toate etajele şi compartimentele societăţii româneşti. „Ai noştri” pot trece nonşalant dintr-o barcă (ideologică) în transatlanticul aflat pe val, în vreme ce „ai voştri” sunt sortiţi să rămână în veci cu eticheta aplicată cândva şi poate acum, silnic menţinută pe frunte. Inconsecvenţa devine, invers, temei al consecvenţei – n-am avut un partid al inconsecvenţilor adoptat părinteşte întru susţinerea arcului guvernamental? Revopsirile, fie de nuanţă, fie totale (adică, din alb, negru şi invers), sunt când acceptate cu lejeritate (de unii), când respinse cu vehemenţă (în cazul altora). Până când se va inventa şublerul minune capabil să măsoare investiţia de sinceritate a gestului politic (vă daţi seama ce ar mai rămâne din întreaga noastră clasă de politicieni!) s-ar cuveni să ne simţim obligaţi a aplica, barem de principiu, aceleaşi reguli ale jocului şi într-un caz, şi-n celălalt.

PS

Am citit şi răscitit formularul 600 cu care ne-a cadorisit ANAF-ul de anul nou. Deşi am ceva ştiinţă de carte, n-am înţeles absolut nimic: nici dacă trebuie să plătesc, nici când trebuie să plătesc, nici cum să plătesc. Mai mare tâmpenie birocratică n-am văzut în viaţa mea!