Mircea Radu IACOBAN

Bibliotecile judeţene (cred că mai toate) editează reviste de biblioteconomie şi cercetări interdisciplinare, care n-aş zice că au prea mulţi cititori – asta şi pentru că le lipseşte periodicitatea bine precizată (apar... când ies de sub tipar) şi se difuzează prea puţin organizat, de regulă, în afara reţelei de chioşcuri şi librării. Mai degrabă din întâmplare am dat peste numărul 7 al revistei „Asachiana”, editată de Biblioteca Judeţeană Iaşi, unde am avut revelaţia unui text din 1956 semnat de George Mărgărit în revista oficială a Uniunii Scriitorilor din RPR, „Gazeta literară”. Pur şi simplu de necrezut ce a putut să scrie (şi să i se publice!) nefericitul poet ieşean mort în 1961 la Sanatoriul de tuberculoşi de la Bârnova!

În plin proletcultism triumfător, Mărgărit vine cu o neaşteptată, durută şi vehementă pledoarie pentru redarea demnităţii poeziei române în suferinţă, al cărei dezgheţ îl prefigurase bunul său prieten, Labiş – tragic dispărut chiar în acel an, 1956. Din câte ştiu, nici o voce critică n-a avut până atunci curajul de a rosti atât de răspicat adevărurile strălucit aşezate în pagina gazetei ticsită de penibile osanale la adresa „poeziei noi”! Eu unul nu ştiu să mai fi existat o atât de timpurie şi de strălucită contestare a „compunerilor în versuri în care anecdota tratată liric ţine loc de mesaj şi viziune poetică”. Epicul lozincard cotropea, atunci, zenitul liricii noastre. Lui Dan Deşliu, „naş Eminescu”, autor al penibilităţii intitulate „Minerii din Maramureş”, i se decernase de trei ori consecutiv Premiul de Stat şi de două ori Premiul Uniunii Scriitorilor („Clipă, stai, opreşte-ţi zborul / Se prăvale compresorul / Cade-n râpă viaţa, dorul!” – culmea culmilor, singurul vers mai acătării din tot „poemul” e „ciupit” din Lamartine: „Ô, temps, suspends ton vol...”).

Vor fi existat, cu siguranţă, destule atitudini protestatare, dramatic consumate doar în forul interior, fiindcă nu se îngăduia nici o crâcnire în front, iar accesul şi-n agora, şi la tipar erau cu stricteţe controlate. În Compendiul de istorie a literaturii române din 1946, Mărgărit era încurajator caracterizat de Călinescu, între altele pentru că „pune în articolele critice intuiţie fantastică şi expresie amănunţit plastică” (ceea ce avea să se confirme cum nu se poate mai convingător şi peste un deceniu, prin publicarea vibrantului articol din „Gazeta literară”). Tot Călinescu, despre studentul Mărgărit: „Domnule Mărgărit, inteligenţa penetrantă a dumitale este periculoasă chiar pentru mine!” Un condeier atât de strălucit n-a avut parte de o carte tipărită în timpul vieţii; abia în 1971 am reuşit, la „Junimea”, să-i publicăm volumul postum „Vulturii amiezii”.

Revenind la articolul identificat şi retipărit prin strădania bibliografului Iulian Marcel Ciubotaru, să observăm mai întâi directeţea frustă şi fermitatea tonului, precum şi elocvenţa citărilor dintr-o lirică „hibridă, împleticită anecdotic, care şi-a trăit traiul”, încropită din versificaţii tip „carnet turistic de amatorism literar”, o poezie căreia „anecdotica îi plumbuieşte aripile şi-i întunecă visul. Ea îi transformă poezia într-o cromo-litografie făcută după model, produs de serie, fără autenticitate”. Mărgărit are nemaipomenitul curaj să exemplifice cu versurile răsfăţaţilor vremii impuşi de autorităţi drept exemplare modele în „lupta pentru făurirea noii literaturi”. Eugen Frunză, de pildă, căruia investigarea realităţii nu-i oferă decât „o înşiruire de constatări”: „Mă culc – văd schele şi mortar / Mă scol – văd steaguri pe uzină / Un fost argat e secretar / Vecina – mamă eroină”. Aferim poezie! Comentariul lui Mărgărit: „Vocea interioară a poetului nu se mai aude (...). În schimb, te asurzeşte goana vestitoare a faptelor povestite, fără economie, în chip prolix şi plicticos” (...). „Temele eterne ale poeziei, bătute în metalul propriu al elaborării poetice, se golesc afectiv dacă sunt reluate şi înfăţişate în expuneri didactice, agrementate cu figuri de stil şi prozodie”.

Citatele înşiruite din belşug vorbesc de la sine: „Şi-am dus grâul la Colectivă / Ne-a rămas şi nouă / Pâinea lumi(i) urcă-n zări / Şi nu-i frântă-n două / Vom avea de-acum mălai / Şi destule pite / Şi bucate până-n mai / Multe şi sporite” (Victor Tulbure). A declara că „poezia hibridă, împleticită anecdotic, şi-a trăit traiul” era, în 1956, un act de mare curaj, ca şi emiterea sentinţei „specializarea lirică în Deltă sau Bărăgan şi-a încheiat, credem, cariera” (deocamdată, iluzie: la trei ani după aceea, V.Em. Galan îşi reedita tocmai romanul câlţos şi ultra-tezist „Bărăgan”, semn că proletcultismul refuza cu îndârjire să se mistuie în lada de gunoi a literelor române).

Cum era de aşteptat, a intervenit punitiv imediat „Scânteia”, Mărgărit n-a mai fost publicat niciodată în „Gazeta literară” cu astfel de texte şi a avut de suferit obişnuitele persecuţii ale vremii. Articolul repus în circulaţie de „Asachiana” după mai bine de 60 de ani rămâne adevărat semn de hotar, marcând o primă şi consistentă izbândă a criticii literare dezmeticite în lupta labişiană cu inerţia.