Mircea Radu IACOBAN

Fala sportului românesc mai are acum un singur reazim: Halep. În rest, iarnă şi fum! Simona nu-i un produs performant al sistemului, ci doar al familiei şi al sponsorilor: o viaţă întreagă, aromânul Stere Halep a făcut toate sacrificiile cu putinţă pentru a-i asigura fetei condiţiile prielnice practicării tenisului, iar generosul constănţean Corneliu Idu a susţinut-o material din greu atunci când era mai mare nevoie. Celelalte investiţii ale lui Stere Halep au fost falimentare: tăbăcăria s-a închis, făbricuţa de prelucrare a laptelui nu ştiu dacă a scăpat de insolvenţă, iar ANAF-ul a confiscat toate maşinile familiei! La productivul fanatism al tatălui într-ale sportului se cuvin, desigur, adăugate remarcabilele calităţi native ale Simonei, şi fizice, şi psihice, dârzenia, inteligenţa, voioşia cumpătată şi buna creştere observate de toţi cei care au cunoscut-o încă din copilărie.

În vreme ce la Federaţia Română de Tenis e-n toi cearta pe ciolanul preşedinţiei, dovedind în continuare că nu-i în stare barem să încropească o echipă ca lumea care să ne reprezinte ţara, tenisul românesc performant s-a dezvoltat şi se dezvoltă mai degrabă „în privat”, independent de „foruri”. Care, după cum bine se vede, nu-s capabile nici măcar să determine construirea (sau reconstruirea) unei arene mai de Doamne-ajută! Şi fiindcă a venit vorba despre terenuri: ceea ce s-a întâmplat la Shenzhen din pricina ploii n-are nici o explicaţie. Cineva, ofuscat, acuză (la un post tv) că mutarea finalei într-o sală-balon, fără tribune şi fără posibilităţi de televizare, a fost o regretabilă „chinezărie”. Ca de obicei în asemenea cazuri, trimit la dicţionar, de unde aflăm, fie şi prea târziu, ce înseamnă chinezărie: „lucrătură minuţioasă”. Exact pe dos faţă de ceea ce a fost!

Nu-i de crezut că n-au avut chinezii un plan B, doar ploaia e scrisă-n legile firii! De necrezut rămâne opţiunea pentru sala-balon, în care orice lob mai zdravăn ar fi lovit tavanul, câtă vreme existau alte soluţii. Shenzhenul nu-i un târg oarecare, cu o singură sală de sport, cum s-ar putea crede. Am fost câteva zile şi nopţi, prin anii ’80, oaspete la Shenzhen, împreună cu confraţii George Bălăiţă şi Ion Lăncrănjan (amândoi călătoriţi acum într-o lume despre care cu speranţă credem că-i mai dreaptă şi mai bună). Însoţitoarea noastră de la Uniunea Scriitorilor din Beijing era „tovarăşa O”, care ne-a surprins total demonstrându-ne la faţa locului, după un scurt raid per-pedes, că, de fapt, Shenzhen înseamnă... Hong Kong – ceea ce, la noi, nici acum nu se prea ştie. Ambiţioşi, chinezii voiau să demonstreze că-s şi ei capabili să ridice o metropolă rivalizând cu Hong Kong-ul, drept pentru care, chiar la limita spectaculoasei posesiuni britanice, au construit un ditamai oraşul identic, cu zgârie nori, restaurante ce se rotesc la etajul 40, parcuri spectaculoase, aeroporturi futuriste şi aşa mai departe. Strada „de graniţă” se numea Chung Ying pe-o parte (Hong Kong) şi Sha Tamkok (Shenzhen) pe cealaltă; se poate traversa şi acum cu permis emis de autorităţi.

Pe vremuri, cu 60 de km înainte de Shenzhen era trasată o frontieră internă, fiind necesar paşaportul. Prin 1979, Shenzhen încă mai era considerat un sat de pescari cu 30.000 de suflete. Acum este văzut drept cel mai bogat oraş al Chinei şi numără, citiţi bine, 10.357.938 de locuitori!! Dacă se adaugă lucrătorii migranţi şi navetiştii, se ajunge la cifra de 18 milioane – cam cât are toată România de azi! Explicaţia enormului salt se zice că ar constituit-o desemnarea Shenzhenului ca „zonă economică specială de frontieră”, unde politica „o ţară, două sisteme” a izbutit să concilieze capitalismul de piaţă cu socialismul de tip chinezesc.

Nu-i de crezut ca un asemenea megalopolis să n-aibă o sală de sport ca lumea, în stare să găzduiască o finală la tenis. Cum să n-aibă? Are, şi încă cum! La Shenzhen există (între altele) Dayun Arena, care a găzduit în 2011 Universiada de vară. Capacitatea: 18.000 de locuri, arhitectură modernă, dotări tehnice de excepţie. Iar la World Stadium se va desfăşura, în 2019, Campionatul mondial de baschet. S-a întâmplat ceva neprevăzut la Shenzhen (probabil că nu vom afla niciodată) de s-a recurs la cea mai amărâtă şi nefericită soluţie. Dar, la urma urmei, dincolo de trecătoarea frustrare a telespectatorilor, nici nu mai contează. A câştigat Simona – ăsta-i esenţialul, bravo ei!