Mircea Radu IACOBAN

Dintre cele peste 1.500 de tablete câte am semnat de-a lungul anilor în paginile acestui cotidian, titulatura „Să vezi şi să nu crezi!” se potriveşte peste poate de evident, până în pragul incredibilului, prezentei. Nu va fi vorba doar despre hoţie la drumul mare – cu asta ne-am obişnuit de mult – ci despre efortul organizat (şi-n formă continuată) de a ascunde gunoiul sub preş, de a „pune batista pe ţambal” şi de a salva cu orice preţ nişte infractori avizi de onoruri şi funcţii nemeritate, cocoţaţi la conducerea unor instituţii a căror menire ar fi tocmai apărarea legalităţii, slujirea adevărului şi stăvilirea infracţionalităţii!

La Editura Humanitas a apărut recent o carte care, iertată fie-mi exprimarea, pur şi simplu „te bagă-n boale” şi te face să visezi urât noaptea! Se intitulează „Fabrica de doctorate, sau cum se surpă fundamentele unei naţii” şi-i rezultatul unui extrem de curajos demers personal al gazetăriţei independente Emilia Şercan. Numai prin filmele de aventuri mai întâlneşti astfel de personaje ce cutează de unele singure să se ia la trântă cu un sistem corupt şi abuziv, urmându-şi cu obstinaţie misia autoimpusă şi expunându-se unor represalii care, din America Latină până-n Rusia şi-n ţările Asiei, ajung chiar şi la asasinatul „preventiv”. Cu speranţa unei „captatio benevolentia”, Emiliei Şercan i s-au făcut tentante propuneri de accedere în funcţii politice şi publice bănoase, doar pentru ea şi ad-hoc inventate; când s-a văzut că nu ţine, a fost ameninţată deschis, i s-au pus sumedenie de piedici în derularea investigaţiei şi, totuşi, până la urmă a izbutit să clatine din temelii o organizaţie infracţională care, pe bună dreptate consideră Liiceanu, nu-i altceva decât o „abjecţie în formă continuată”, capabilă să primejduiască înseşi fundamentele morale ale unei naţii – câte şi cum românilor le-au mai rămas. Este vorba despre acordarea (mai bine zis acapararea) titlului de doctor în ştiinţe prin fraudă, dar şi despre protejarea ulterioară cu orice preţ a infractorilor.

Fondul chestiunii îl exprimă limpede câteva cifre: până în 1990, vreme de aproape un secol, universităţile noastre au acordat, în medie, 16 titluri de doctor pe an. În cei 27 de ani pe care cu onoare şi sudoare i-am parcurs de la Revoluţie şi până azi, în România s-au acordat 67.000 de diplome doctorale, câte 2.481 în fiecare an!! Fericită ţară cu asemenea nemaipomenită recoltă de excelenţă în ştiinţe! Şi-i de-a dreptul miraculos, câtă vreme România alocă doar 0,38% din PIB pentru cercetare şi dezvoltare, mult sub media UE! Cartea Emiliei Şercan se preocupă doar de o latură a scârbavnicei chestiuni – „şcolile doctorale” de pe lângă Academia SRI şi Academia de Poliţie, dar grosul patalamalelor de doctor l-a furnizat, în România, sumedenia de universităţi „civile”, mai ales cele private, ieşite ca ciupercile după ploaie din 1989 încoace.

O cercetare a acestei enorme producţii „doctorale” de masă întreprinsă cu insistenţa, exactitatea şi acurateţea ştiinţifică probate de Şercan ar fi pur şi simplu distrugătoare pentru întreg mediul universitar-academic, cu consecinţe greu de închipuit. Mă tem că n-o s-o cuteze niciodată nimeni! Cine fură scrie-n carte; nici nu mai menţionez aici nume; boala s-a prefirat şi de jos în sus, şi de sus în jos, ajungând să afecteze grav un viceprim-ministru doctor pe furate. Ca-n biologie, unde se vorbeşte despre sciziparitate, parameciul înmulţindu-se prin repetată diviziune, nou doctor în ştiinţe (care nici nu există: de când e „ordinea publică” ştiinţă?), profesorul universitar ce n-a predat în viaţa lui o oră de curs produce la rându-i doctori de mucava pe bandă rulantă. Comisiile sunt aproape totdeauna aceleaşi, sistemul funcţionează, infractorii se protejează între ei, iar CNATCDU se străduieşte cât poate să înlăture îndoielile privind autenticitatea prestaţiei ştiinţifice „originale”...

Cum se fură? Ca-n codru! Fără nici o precauţie, de la morţi şi de la vii, cu tot cu greşelile din textul original, cu tot cu notele din subsol („Apud” devine prenume şi-i citat ca atare în lista autorilor cercetaţi!), se fură inclusiv din cărţile coordonatorului tezei (care, ori e complice, ori n-a citit manuscrisul) şi, la o eventuală contestare a originalităţii, se invocă argumentul hilar potrivit căruia la data efectuării cercetării altele erau normele privind plagiatul (de fapt, neschimbate de la Homer încoace!).

Absolut de neînţeles rămâne atitudinea Procuraturii: în 2007 a fost emis Ordinul nr. 365 care obligă doctorandul să declare pe propria-i răspundere că teza este rodul unei cercetări originale. Mai toţi cei menţionaţi în cartea Emiliei Şercan au semnat respectiva declaraţie. Delictul de fals în acte publice este cât se poate de evident – doar Parchetul nu-l observă. Cei care şi-au furat doctoratul au primit 15% în plus la retribuţie, mulţi dintre ei au încasat burse doctorale şi, în prezent, deţin funcţii şi onoruri obţinute în baza unei diplome întemeiată pe fals. Şi nimeni nu strigă „DNA / Să vină să vă ia!”