Mircea Radu IACOBAN

După publicarea articolului „Cui nu-i bate ceasul?” am primit o insistentă invitaţie din partea dlui Ion Cristea, „tatăl orologiilor” la Iaşi (şi nu numai), de a vizita ornicul cu carillon din Palatul Culturii. Nu mi-am închipuit că va fi o expediţie atât de dificilă şi, în acelaşi timp, de instructivă, încheiată, neaşteptat, cu rugămintea ghidului de a-i susţine propunerea înfiinţării, în marea familie a muzeelor ieşene, a unei expoziţii permanente dedicată Timpului – cel care, potrivit lui Paler, „are prostul obicei de a fi ireversibil”.

Mai întâi am dat o tură nostalgică pe culoarele etajului al doilea, acolo unde, în urmă cu aproape jumătate de secol, câteva camere găzduiau întâia editură din Moldova postbelică, „Junimea”. Chiar că-i ireversibil pârdalnicul timp: totul fiind refăcut, recondiţionat şi pus milimetric la punct într-o clădire în sfârşit ieşită din reparaţii capitale (sunt în Iaşi din 1956: de atunci, an de an, fără răgaz, Palatul s-a tot dres, refăcut, reparat, consolidat...) nu mai aflu nimic din ceea ce mi-ar putea reînvia amintirile formidabilei vârste de 20 şi ceva de ani. Parcă, pe culoarele mute, s-ar fi afişat panseul „tinereţea e-o boală din care toţi ne revenim”... Ascensiunea către orologiu începe modern şi european, cu un lift exterior în întregime vitrat ce-mi evocă gângania transparentă numită Vetrică, regina momelilor la Prut.

Adevărata aventură debutează la nivelul doi: de la lift încolo, drumul se încâlceşte: păşeşti pe tot soiul de punţi strecurate printre grinzi metalice „contravântuite”, urci pieptiş scări de lemn, iar cobori, iar urci, încerci să descifrezi încâlceala ţesăturii de oţel menită să asigure, din interior, verticalitatea turnului, citeşti din mers semnăturile neroade scrijelate în tencuiala pereţilor („Mitică Dan Costel 10.08. 1990”, dar şi cele ale ostaşilor ruşi – de fapt, un ucrainean şi un armean – ce-şi aveau în 1944 cuibul de mitraliere cu ţevile strecurate prin cadranele ceasului), te-ntrebi unde duc cablurile încordate, vibrând parcă, şi când, în sfârşit, descinzi în „camera ceasului”, te bucuri de parc-ai ajuns la cabana de pe vârful Dochia! S-a scris destul şi cam pretutindeni despre orologiul montat în 1925, n-are rost să reiau descrieri de acum bine cunoscute; mai interesantă s-ar părea a fi actuala fiinţă a orologiului, devenit mutant în lumea ceasurilor clasice şi nou-venit în postata electronicii computerizate. Imposibil ca vechile maşinării făr-de rulmenţi, cu piese „sculptate” în materiale supuse, fatal, uzurii, cu lagăre şi angrenaje unse în „băiţă”, să funcţioneze ireproşabil aproape un secol într-un mecanism al preciziei absolute.

Marea supărare a lui Ion Cristea este că industria ieşeană, care, înainte de 1989, construia turele de tanc stabilizate giroscopic ori complicate instrumente de navigaţie oceanică, nu mai este în stare să confecţioneze un pinion sau o biată roată dinţată, pentru fiecare astfel de înlocuire fiind nevoit să apeleze la serviciile unei uzine bârlădene – şi ea, se pare, cu dificultăţi de supravieţuire... Cum-necum, partea mecanică originală, inclusiv carillonul (cel care distribuie loviturile ciocănaşelor în clopotele acordate pentru „Hora Unirii”) este menţinută impecabil în funcţie. Multe dintre vechile orologii din turnurile Europei au renunţat la eterna şi costisitoarea resuscitare a angrenajelor ostenite, recurgând la un trucaj de regulă acceptat: un mecanism nou mişcă limbile orologiului, iar carillonul este înlocuit de prestaţia sonoră asistată de un DVD. Şi Cristea a intenţionat să recurgă la serviciile electronicii, dar numai pentru a trimite „Hora Unirii” izvodită de ceasul din turn la sute de kilometri distanţă. Are staţia de emisie trebuincioasă, care bate până dincolo de Chişinău, are aprobările cuvenite de funcţionare, dar nici receptoarele din Iaşi nu mai funcţionează: zice-se că deranjează locatarii.

A pus, totuşi, electronica la treabă, izbutind o performanţă răsplătită cu medalia de aur la un concurs internaţional de inventică. Fără a renunţa la vechea maşinărie, totuşi incapabilă să ofere ora cu adevărat exactă conform exigenţelor veacului, a imaginat o ingenioasă instalaţie de reglare automată: computerul preia ora precisă de la satelit şi trimite un semnal unui mecanism care urcă milimetric sau coboară limba pendulei, modificându-i aproape imperceptibil lungimea braţului şi, totodată, amplitudinea balansului. Astfel, ornicul din turnul Palatului Culturii arată totdeauna cea mai exactă oră cu putinţă! Ideea înfiinţării unui Muzeu al timpului, absolut fezabilă (există, în turn, trei mari camere disponibile), va trebui să treacă mai întâi de exigenţele pompierilor, care-s convinşi că, aducându-se vizitatori până-n creştetul turnului... sporeşte numărul eventualilor sinucigaşi prin defenestrare! Drobul de pe horn, adicătelea...