Mircea Radu IACOBAN

Dostoievski spunea că „frica este blestemul omului”. Vine anul nou: este prea mult să spun că mi-e frică de 2018, dar teamă mi-e (între frică şi teamă încap nuanţări, sinonimia nu-i perfectă). Ceva negrăit şi nedefinit pare a avertiza asupra iminenţei unor neguroase primejdii. Şi cum frica îşi face culcuş doar în gândurile noastre despre viitor, apropiata schimbare a anului devine stimulul ce activează temerile nedesluşite ca mecanism de autoprotecţie, tot aşa cum tremuratul ostoieşte frigul. În instalarea sentimentului de insecuritate intervine şi insidioasa relaţie frică-vinovăţie, pe care-l intuia Labiş când scria că „n-avem dreptul a ne plânge decât nouă şi de noi”.

Este frica... noastră, made in Romania, şi ne-o merităm, câtă vreme hărmălaia instaurată în ţară nouă ni se datoreşte, incapacităţii românilor, hipnotizaţi de ţinte false ori de egoiste mobiluri lumeşti, de a-şi concentra pozitiv energiile, spre a le pune cu adevărat în slujba ţării. Motiv pentru care şi de frică... mi-e frică: duce la amorţirea unei reacţii absolut necesare, aceea a instaurării curajului la rangul şi locul ce i se cuvine. Curajul faptei realmente constructive şi creatoare, că la discursuri, băşcălie, oftaturi şi reprezentaţii am fost şi rămânem mari meşteri.

Cineva constata, pe bună dreptate, că „oricum am da-o, tot nu-i bine”: avem frica de a muri, dar şi frica de a trăi, frica de a iubi, dar şi frica de a fi iubiţi, frica de colectivitate, dar şi frica de a fi singuri, frica de ceea ce ştim, dar şi frică de ceea ce nu ştim – ş.a.m.d. Cum spuneam, chiar frică de 2018 nu mi-e, dar teamă, da. Nu că ne-ar aduce cutremure, asteroizi, apocalipsă, terorişti, bombe nord-coreene şi incursiuni ruseşti; de altfel, teama nici nu figurează în scara de tip Richter a magnitudinii fenomenului, unde se înregistrează crescător doar seria grijă-frică-anxietate-teroare-paranoia-oroare-panică. Frica o naşte efortul de supravieţuire, temerile, şi ele instinctive, se circumscriu unor trăiri care pot fi cât de cât controlate.

Sigur că nu luăm în discuţie patologia extremă a fricii, care înregistrează tot soiul de aberaţii – euphobia (frica de veşti... bune), ranidaphobia (frica de broaşte), cherophobia (frica de veselie!), deipnophobia (frica de conversaţii în timpul mesei!) etc., etc. Pot rămâne în discuţie, eventual, ca exprimând dereglări psiho-sociale ale momentului, ergasiphobia (frica de muncă – vezi efectele bizare ale ajutorului social în ruralul românesc), hypengyophobia (frica de responsabilităţi – nimeni nu mai semnează nimic!) ori polyphobia (temeri multe şi nedefinite – de la „ce va spune Europa?”, la poveştile cu drobul de sare de pe horn).

S-au produs mutaţii semnificative în postata fricii româneşti. De pildă, în comunism, doar 3% dintre respondenţii unor sondaje se temeau de pierderea locului de muncă; acum, cifra se apropie de 40%! „Piramidele fricilor sociale” ante şi postrevoluţionare se prezintă invers una faţă de cealaltă. În trecutul regim, fricile „de bază” erau pierderea vieţii sau a libertăţii din motive politice (de menţionat că sondajul CURS a operat post festum, cu date culese din amintirile celor intervievaţi), pierderea locului de muncă sau a unor avantaje financiare îngustând spre vârf, prea puţin semnificativ, piramida. Astăzi, pierderea vieţii şi a libertăţii din motive politice apare cam de zece ori mai mică decât teama pentru viitorul incert al copiilor şi al nepoţilor (4% faţă de 45%). Două treimi (!) dintre subiecţii anchetaţi sunt pur şi simplu înspăimântaţi de ameninţarea rămânerii fără slujbă, iar jumătate dintre muncitori sunt îngrijoraţi de destinul noii generaţii (în vreme ce doar 1/5 dintre intelectuali încearcă astfel de motivate obsesii).

Nu-s semne că, în noul an, cu totul altele vor fi îngrijorările românilor. Cele împământenite, rămase „bune-n grad”, intră în obişnuinţe. Atunci, cu ce temei aşezăm sporită încărcătură de teamă în cârca lui 2018? Poate fiindcă tranziţia se arată fără de sfârşit. Că politicianismul taie şi mai şi răsuflarea naţiei, făcând-o să-şi macine prosteşte energiile în gol. Că, la noi, găsesc sprijin români ce doresc răul României. Că mârlănia copleşeşte ţara zi cu zi, pas cu pas. Că, incredibil, anul Centenarului Unirii ne găseşte mai des-uniţi ca oricând! „Ciudat este – spunea Flaubert – că omul se teme adesea chiar de ceea ce speră”. O fi murind speranţa ultima, dar de trăit, trăim o singură dată. O viaţă şi-atât. Care ar putea fi împlinită, liniştită, sigură şi demnă, într-o ţară darnic blagoslovită cu de toate. Şi nu-i. Am tot dat vina, întemeiat sau nu, pe turci, pe ruşi, pe nemţi, evrei, unguri – acum, s-ar cuveni să ne dăm palme în oglindă.