Mircea Radu IACOBAN

Cartea lui Hemingway dedicată războiului civil din Spania a avut la noi, în editări succesive, titlul diferit tradus: „Cui îi bate ceasul?” şi „Pentru cine bat clopotele?”. Luate împreună, parcă ar anunţa o prelegere despre orlogerie, singurul meşteşug (dacă n-o fi chiar artă) în care ceasul şi clopotul îşi înmănunchiază bătăile spre a măsura şi ritma scurgerea timpului. Mâhnirea lui Eminescu („Şi orologiile bat, dar nimeni nu le mai ascultă”) ar primi, în vremurile noastre, cea mai concretă validare cu putinţă – cine să asculte / clopotele mute? (na, că am dat-o şi eu pe poezie!).

Încet, încet, glasul orologiilor se stinge; cele care, ici-colo, revin cât de cât la viaţă, o fac cu sprijin electric şi electronic, tot soiul de gadgeturi peticind cumva mecanica ostenită, dacă nu chiar înlocuind-o total – din bătrânul orologiu, cu bătaia clopotelor înregistrată pe bandă, mai rămânând să funcţioneze, la vedere, doar limbile şi cadranul. Trucaj scenografic acceptat cam peste tot în lume, dar refuzat la Iaşi, unde vieţuiesc câţiva împătimiţi într-ale orlogeriei (Voltaire: „Şi nu poţi gândi măcar / C-ar putea exista ceasul / Fără un ceasornicar...”) dispuşi să se caţere prin turlele cu lilieci ale clopotniţelor, să deretice prin măţăraia de roţi dinţate, să afle soluţii pentru înlocuirea pieselor lipsă ori de tot uzate, spre a readuce la viaţă mecanisme ostenite care, cândva, marcau superlativul inventivităţii şi creativităţii în mecanica unui veac.

Sumedenie de orologii au funcţionat şi încă mai „bat” în fosta capitală moldavă, unele cu precursori venerabili, atestând vârste de peste 200 de ani (cel de la „Sf. Spiridon” apare menţionat în acte încă de la 1801!); în total, acum, ar fi vreo opt. Trecem zilnic pe lângă ele şi, de regulă, le ignorăm. Nu numai fiindcă-s mute, ci şi pentru că-s lipsite de „obiectul muncii”, ora exactă trecând de mult în sarcina şi sub patronajul „orei exacte” dictată prin satelit şi aflată la îndemâna oricui, oriunde şi oricând. „Orlogierii” ce şi-au luat în grijă venerabilele instalaţii au trebuit mai întâi să suplinească într-un fel sau altul truda generaţiei de clopotari tarată de vârsta ce nu le mai îngăduie ascensiuni zilnice ori chiar şi mai dese (ultimii zece-douăzeci de metri presupunând căţărarea pe scăriţe de lemn ori strecurarea prin incomode „pasaje melc”) spre a „întoarce ceasul” – adică, a ridica la loc greutăţile „motoare” de câte 5-10 kg.

Am cunoscut doi dintre aceşti împătimiţi orlogieri: primul ar fi Ion Cristea, adevăratul custode al ceasului din turnul Palatului Culturii, chemat şi prin profesie (expert restaurator) să dreagă ceea ce macină timpul; al doilea, ofiţer (în rezervă acum) tehnic, Corneliu Coman, care a şi publicat, din pură pasiune, o frumoasă şi bine informată broşură ilustrată dedicată ornicelor publice ieşene. Amândoi s-au angajat într-o îndelungă trudă de identificare a ceasurilor publice foste şi prezente, de repunere în funcţiune a vechilor mecanisme şi de atragere a atenţiei asupra acestor mărturii ale eforturilor patriarhalei urbe moldave de racordare şi aliniere la cuceririle tehnicii veacului. Ce mai „ticăie” acum din vechea zestre? Orologiul-decan nu-i şi cel mai vechi: ceasul din turnul Palatului Culturii, al cărui Carillon izvodeşte oră de oră „Hora Unirii”, datează din 1925. Mai cunoscut este cel nemurit de Topârceanu („Sună lung şi monoton / Ornicul cu trei cadrane / De la Sfântul Spiridon”), menţionat în arhive încă din 1801. A fost înlocuit cu un altul, în 1843, produs de o renumită firmă franceză. Cel care-i şi acum în funcţie a sosit în 1879 „prin Galatz, în 8 lăzi pe numele ornicarului din Jassy N. Ostapovici”. Peste patru ani se va instala un ceas şi la Mitropolie, produs de aceeaşi firmă franceză. La biserica Bărboi, orologiul din turn s-a montat, probabil, prin 1841. Târziu, va fi înlocuit cu un mecanism manufacturat la Fabrica de avioane din Bacău (1988). Nu mai funcţionează fiindcă, zice-se, e greu de ajuns în turn să-ntorci ceasul... fără pregătire de alpinist. Merge, în schimb, cel de la biserica Lipovenească – da-i un mecanism nou, din 1989. La biserica Armenească pare să fi fost atestat un orologiu în 1882. Cel de acum, asistat de calculator, ştie să bată orele şi să cânte imnul Armeniei, dar... tace, să nu supere vecinii. E-n funcţie, în schimb, discretul ornic de la Universitate, la inaugurarea căruia am asistat, student fiind, în 1960. Nu-l prea vede nimeni: e şi prea sus, şi cu cadranul prea mic. Ca, de altfel, şi cel de la Hotelul Traian. Au dispărut orologiile de la Poşta Centrală, biserica Trei Ierarhi, biserica Dancu (demolată încă în sec. XIX), Gara Iaşi. S-au păstrat, în schimb, ceasurile solare (!) montate la vechea biserică Catolică (1813) şi la Maternitatea de pe strada Cuza Vodă (poate 1852).

Sumedenie de poveşti s-au ţesut în jurul acestor bătrâne orologii. S-or scrie vreodată oare?