Mircea Radu IACOBAN

La Biblioteca Judeţeană din Suceava a fost evocată personalitatea dramaturgului dornean Ion Luca, cu prilejul lansării cărţii „Teatru esenţial” (ediţie datorată lui Nicolae Cârlan) şi al împlinirii a 45 de ani de la moartea scriitorului. După scurgerea a 7 decenii de la publicarea piesei „Salba reginei” şi a 84 de ani de la cea dintâi premieră („Iuda”, la Teatrul Naţional din Bucureşti), dramaturgia lui Luca îşi păstrează şi interesul, şi stranietatea, în pofida totalei ignorări actuale din partea teatrelor, televiziunilor, cinematografiei. În perioada interbelică a fost un răsfăţat al scenei româneşti, jucat de marile teatre naţionale, distins cu importante premii, tradus în alte limbi, elogiat de critică. În egală măsură detestat de directorii teatrelor şi, uneori, chiar de puţinii săi apropiaţi. Încercând să demonstreze că un condeier poate trăi din scrisul său, dramaturgul asalta teatrele şi editurile cu incomode şi insistente pretenţii financiare (la urma urmei, îndreptăţite). Amicii trebuiau să ştie şi să recunoască fără crâcnire că Ion Luca este cel mai mare dramaturg român (ceilalţi, inclusiv Caragiale, n-au nici o valoare!), că piesele lui sunt impecabile şi că o imensă cabală naţională îi primejduieşte încununarea cu lauri.

L-am cunoscut îndeaproape în două rânduri: în copilărie, când, împreună cu părinţii, mi-am petrecut câteva dintre vacanţele şcolare în casa lui de pe strada Parcului nr. 37 din Vatra Dornei, şi foarte târziu, cu un an sau doi înaintea morţii, când mi-a propus (eram directorul singurei edituri din această parte de ţară, „Junimea”) tipărirea câtorva piese mai puţin cunoscute. L-am refuzat – fapt pe care nu voi înceta niciodată să-l regret. Adevărat, nu demult îi apăruse, la Editura pentru literatură din Bucureşti, volumul „Icarii de pe Argeş”, ce cuprindea cam tot ce se considera atunci publicabil. Luca dorea ca şi celelalte piese (propunea „Salba reginei”, „Ra”, „Javra pământului”) să vadă lumina tiparului, dar era absolut imposibil: abia se „implementase” jalnicul „spirit de la Mangalia”, Cenzura tăia grabnic, pe unde întâlnea, până şi cuvinţelele „biserică”, „înger”, „suflet”, „ceruri”, iar „Salba reginei” se nutreşte din episodul răstignirii lui Iisus şi trădării lui Iuda! (Cu adevărat de neînţeles este de ce nu se joacă piesa acum!)

Puteam, totuşi, găsi, în zecile lui de scrieri, multe nepublicate, texte, să le spun astfel, pasabile în vremea aceea – deşi sunt aproape sigur că, intratabil şi inflexibil, n-ar fi acceptat decât sumarul dorit de el. Am avut atunci senzaţia că Ion Luca, doctor în Drept şi-n Teologie, trăia cu totul izolat într-o lume revolută, solid fundamentată pe alte temeiuri, că se străduia zădarnic să înţeleagă ce se petrecea în „noua literatură” română şi că toate încercările de a se urca din mers într-un tren ce n-avea cum fi al lui erau sortite eşecului. Era, desigur, conştient de cele ce se întâmplă României şi lui i se întâmplă, fiindcă într-o scrisoare anunţa că „Încep să scriu o piesă proastă, dar aşa se cere acum”.

Teatrul lui vitalist, cu filon tradiţional românesc şi cu largă deschidere către orizonturi până atunci necartografiate în dramaturgia noastră, este adesea etichetat ca „teatru religios”. Am căutat definiţia teatrului religios şi n-am aflat decât trimiteri la spectacolele parohiale cu scene inspirate din scrierile sfinte – motiv pentru care aş considera dramaturgia lui Luca drept Teatru şi atât. Nutrită din filosofia clasică, dintr-o solidă cultură teologică, dar şi din fila cronicii şi din bogăţia mitului românesc, literatura lui dramatică (mă refer, în spiritul titlului cărţii, la „teatrul esenţial”) n-avea cum fi acceptată în anii proletcultismului victorios. Iar autorul, oricât s-ar fi străduit (şi a făcut-o din greu!) nu putea nicicum prinde cadenţa oarbă a defilării plutonului lui Dan Deşliu & comp. N-ar trebui neglijat nici un anume gust al epocii, şi el vinovat de coborârea lui Luca în desuetudine. Cine mai agreează astăzi teatrul în versuri? Şi încă „cu rime pline, nerepetate”!

Dar situaţiile din contemporaneitate mai pot susţine credibil, la aceeaşi intensitate, conflictul dramatic? În „Morişca”, toată năucitoarea vânzoleală porneşte de la o nuvelă a unui anonim, publicată din eroare într-o revistă. Nuvela se arată a fi formidabilă şi toată ţara cade-n fund, redactorul-şef ajunge ministru ş.a.m.d. Să presupunem că, în anul de graţie 2017, s-ar publica undeva la noi o scriere la fel de nemaipomenită. Ce s-ar întâmpla? Mai întâi o tăcere apăsată, o reacţie-două de apreciere ici-colo, nu prea băgate în seamă, urmate de o replică din cealaltă tabără gazetărească, care ar descoperi fie că-i vorba de un plagiat, fie că autorul are cine ştie ce compromiţătoare antecedente politice. Şi cam atât... Din fericire, opera lui Ion Luca tezaurizează, alături de scrieri făcute, iar nu născute, destulă literatură autentică şi preţioasă care să-i justifice locul în respectul naţiei şi să determine, între altele, barem reaşezarea plăcii memoriale, abuziv dată jos de pe zidul casei din Vatra Dornei.