Mircea Radu IACOBAN

Până la 17 ani am locuit la Iţcani. Mai întâi în spatele parcului de la gară, de unde am plecat în refugiu şi, când ne-am întors, am găsit totul distrus. Inscripţia rusească de pe frântura de zid rămasă în picioare, „provereno min net” (adică, s-a controlat, mine nu-s), suna a ironie: o mină de-ar fi explodat, tot n-ar fi nimicit în halul ăsta biata zidire din care se mai iţea doar un ciot al hornului bucătăriei! Ne-am aciuat, de bine, de rău, undeva pe strada către Burdujeni. De câte ori trec prin Suceava, mă abat şi prin preajma casei copilăriei. Nu ştiu cine mai locuieşte acolo, n-am curaj să bat la uşă, privesc de departe şi încerc să reconstitui un univers de mult mistuit, totuşi bine înrămat în amintirile copilăriei. Dar, surpriză: întâmplarea a făcut să-l cunosc, la o lansare de carte, pe locatarul ce a urmat familiei mele exact în aceeaşi jumătate de casă: inginerul silvic Cezar Straton. O fi stăruind pe-acolo un anume duh al locului, s-o fi înfiripat un mini-pol al creativităţii literare, altfel e greu de explicat mâncărimea de condei ce a-mbolnăvit şi foştii locatari, şi următorii: na, că şi Straton scrie! I-am deschis cu oarece îndoială prima dintre cărţile ce mi le-a dat, după care nu m-am oprit până când n-am isprăvit-o şi pe a treia. Foarte original acest condei bucovinean care şi-a scris primele file taman în cămăruţa în care am buchisit slovele şi eu! Mă tem că posteritatea va trebui să-mpartă-n două viitoarea casă memorială de la Iţcani! După ce că, în tinereţe, proaspăt căsătorit, am vieţuit din greu câţiva ani într-o cameră dintr-un apartament în comun (în cealaltă locuia familia strungarului Ciubuc, de la „Țesătura”, care, în fiecare dimineaţă la 5,30, punea să urle singurul disc pe care-l avea – fanfara din Cozmeşti), iată că şi postumitatea nu mă va absolvi de inconvenientele traiului în comun! Lăsând gluma: este demn de atenţie şi consideraţie ceea ce (şi cum) scrie Straton şi, fără îndoială, voi reveni pe larg, fie în această rubrică, fie într-una dintre revistele literare. Deocamdată, mai zăbovesc în preajma casei copilăriei: deşi-i renovată şi arată onorabil, tot se observă vag urma uşii laterale, zidită mai târziu, unde disting linia fostului prag aşezat cândva, cu mistria, de taică-meu. Ciudat cât de limpede s-a păstrat scena pe ecranul amintirii! Deasupra tocului uşii era o mică tainiţă în care tata îşi ţinea ferită de ochi curioşi cutia cu documente. Am regăsit-o nu demult: era cât pe ce să fie aruncată în pragul toamnei, când am cutezat să fac ceva ordine în garaj. I-am aflat acolo şi autobiografia destinată, cu siguranţă, numai mie. Și câte ne este dat să aflăm abia după ce părinţii noştri trec vama Styxului! „În anul 1949, în timp ce eram Preşedintele Judecătoriei Suceava, am fost dat afară din serviciu pe motiv că tatăl meu era cetăţean american (…) În anul naşterii mele, 1910, tatăl meu, Haralambie Iacoban (n.m.: devenit, în Canada, Harry Jacob!), a plecat în SUA şi apoi în Canada, la Winnipeg şi Montreal, unde a murit în 1964”. Bătrânul Harry-Haralambie a avut nefericita inspiraţie să-i trimită fiului două scrisori de peste ocean. A fost de-ajuns: „întreţine relaţii cu străinătatea!” Afară! Într-un memoriu adresat unui „Domn Ministru”, tata, ajuns, după excluderea din magistratură, impiegat de mişcare la Iţcani, istoriseşte cum a fost mobilizat pe loc la începerea celui de al Doilea Război Mondial, apoi trimis, cu familia refugiată, în alt capăt de ţară. Niciodată n-am ştiut că „În luna martie 1944 am fost evacuat la Regionala cfr Craiova şi repartizat impiegat de mişcare la staţia cfr Jiblea din jud. Olt, apoi la Slatina, unde, pe clădirea gării, a căzut o bombă lansată dintr-un avion american, bombă care a distrus partea de clădire în care mă aflam şi eu, rănindu-mă grav. Cele 7 bombe au omorât o santinelă, aflată în post. A doua zi, avioanele americane au venit din nou din Italia, să bombardeze Ploieştii şi Bucureştiul; la înapoiere au aruncat butoaiele goale de metal pe care le-au folosit pentru transportul benzinei (rezervoarele suplimentare cred, n.m.) şi unul a căzut peste picioarele mele (mă adăpostisem pe un izlaz), fiind din nou rănit grav. (…) Mai târziu, am fost martor când un impiegat de mişcare ce asista la trecerea unui transport cu trupe sovietice a fost împuşcat mortal, cu o armă automată, de un soldat rus din tren (…) În nopţile următoare i-am obligat pe călători să rămână în sala de aşteptare, dar şi acolo un soldat rus a tras în mulţime focuri de armă, împuşcând grav o femeie în picioare…” – şi tot aşa înainte. Ce zbuciumate vieţi au avut părinţii noştri, câte n-am ştiut, câte nu ne-au interesat, cât de datori le rămânem!

 „Ia priviţi-i cum se duc / Cum se duc şi cum se sting…” I-am privit, oare, cu atenţia, grija şi dragostea ce le meritau? Poate nu-i prea târziu să-ncercăm a le regăsi adevărata urmă a trecerii barem acum, când de mult nu mai sunt...