Mircea Radu IACOBAN

De Moş Nicolae am primit cadou un vraf de turnătorii în copii xerox din arhiva CNSAS. Mi le-a trimis fiica lui Cezar Ivănescu, Clara Aruştei, cea care, de aproape un deceniu, se străduieşte din răsputeri să demonstreze că dosarul de colaborator al Securităţii întocmit tatălui adoptiv este un fals. Strădanie cumva disproporţionată, câtă vreme „actele vorbeşte” precum că n-a existat, în fapt, nici o colaborare relevantă şi că „organele” au trebuit să-l şteargă repede din controale pe nesupusul student aflat la începuturile unei merituoase cariere literare. Adevărat, documentele Securităţii nu strălucesc prin precizie, destule date „certe” nu-s decât aproximaţii şi, la o analiză amănunţită, ies la iveală şi erori de informare, cu precădere în biografiile rudelor şi apropiaţilor. Mult mai semnificativ mi s-ar părea însă faptul că ambele note informative atribuite poetului, total inofensive de altfel, sunt redactate (?) de un terţ (locot. Nuţă) şi, culmea, „sursa Damaschin”, adică Cezar, relatează, între altele, despre comportamentul... lui Cezar! „Damaschin” îl toarnă pe „Damaschin”, la persoana a III-a! Imposibil! Dar să lăsăm chestiunea autenticităţii Dosarului Ivănescu, oricum de ne-lămurit acum şi aici, pentru a parcurge câteva dintre ruşinoasele file ce alcătuiesc incredibilul tablou al strictei supravegheri sub care s-a aflat (şi chiar că habar n-aveam!) activitatea de cenaclu literar a unor tineri ce nu şi-au închipuit niciodată că primele lor versuri prezentate public puteau stârni atâta îngrijorare şi determina alcătuirea unor alarmate „Planuri de măsuri” represive. Un asemenea document, din 1963, ilustrează, într-o formulare cât se poate de limpede prin însăşi ilogica raţionamentului, întreaga absurditate a trudei „organelor” puse de caraulă la hotarele poeziei. La începutul Notei, „elementul” urmărit este acuzat că are „concepţii idealiste şi duşmănoase ca adept al lui Lucian Blaga”, iar două rânduri mai jos, apare o nouă acuză: în discuţiile purtate cu colegii, urmăritul susţine, evident provocator, că „scriitorii, la noi, n-ar avea libertatea concepţiilor filozofice şi literare”. Ceea ce îmi aminteşte o replică dintr-o piesă a lui Ion Băieşu: „Eu îi dau o palmă, şi tot el spune că i-am dat o palmă!” Cum s-ar zice, la noi eşti liber să ai orice „concepţii literare”, dar... n-ai voie să le ai! Drept pentru care Planul de măsuri stabileşte „luarea în lucru în mod calificat, prin agentură, a tuturor celorlalţi studenţi-cenaclişti”, „menţinerea (!) interceptării corespondenţei interne a numiţilor”, fiecare banală şedinţă de cenaclu fiind monitorizată la amănunt, nu cumva să fie minimalizată „duşmănos” şi oropsită creaţia „nouă” dedicată colectivizării agriculturii şi celorlalte „comenzi sociale” impuse de sus. Într-o Notă din 2 martie 1962, informatorul Gib Titeraşul (?) denunţă „atitudinea tov. Iacoban şi Oprea de la «Flacăra Iaşului», care îşi şuşoteau la ureche în timpul şedinţelor şi râdeau de truda celor ce citeau”, securistul înfierând „comportarea negativă a unora care probabil voiau să frâneze ori să stingă iniţiativa Partidului”. Măi, să fie! Reacţia tipică a „organelor”, inclusă în cuvenitul Plan de măsuri: să se constate „dacă în mod intenţionat şi organizat critică anumite lucrări ale cenacliştilor care au un profil partinic.” E limpede că se citea pur şi simplu poezie proastă, mai chicoteam şi noi, fără să ne închipuim că până şi asta se raportează şi se trece la dosar! Umor negru cât cuprinde aflăm într-o sesizare redactată pe un ton cât se poate de serios şi de îngrijorat: „Ivănescu Cezar (şi alţii) a intrat într-un cavou din cimitirul «Eternitatea» din Bârlad, unde au cântat mai multe cântece, precum şi «Deşteaptă-te, române!»” Alarmă de gradul zero! Poate că băieţii (încă elevi de liceu) erau cu chef, poate pur şi simplu voiau să audă cum mai sună cântecul ce avea să devină imn naţional, poate era un simplu gest de teribilism juvenil – dar nu, vigilenţa este pururi trează şi dosarul deschis în 1959 poartă o apostilă drastică: să se stabilească dacă „grupul coral” „are manifestări ostile la adresa regimului actual, dacă sădeşte neîncredere în realizările regimului nostru şi dacă nu cumva este vorba despre o acţiune organizată a acestora”. Poţi să ştii ce consecinţe majore ar fi putut avea revoluţia din cavou?

„Hai să ne haidem!” – ar exclama Nichita Stănescu.

*

P.S. A trecut Styxul, în acest început de decembrie, şi regizorul Alecu Croitoru, unul dintre prietenii lui Labiş. Cu Alecu regizor am izbutit să strecor prin vămile cenzurii, în 1981, comedia cinematografică „Am o idee!” Cum nu te puteai atinge de nimic mai sus de ospătari şi soacre, am translat aluziv în lumea sportului o satiră socială altfel atunci imposibilă. Am revăzut filmul şi m-am îngrozit: din generic aproape că n-a mai rămas decât... scenaristul şi câţiva „rezistenţi”. S-au stins Stela Popescu, Petre Gheorghiu, Jean Constantin, Dem Rădulescu, Ștefan Tapalagă, Geo Saizescu, Mihai Mereuţă, Dumitru Rucăreanu, Nicu Constantin, Dan Tufaru, Vasilica Tastaman... Odihneşte-i, Doamne.