Mircea Radu IACOBAN

Pentru naţionalul ieşean, „Chiriţa în provinţie” rămâne eternă obligaţie repertorială, mai ceva ca Marşul lui Radetzki în concertul vienez de Anul Nou: dacă nu chiar o dată la un deceniu, barem fiecare generaţie se cuvine să aibă parte de Chiriţa ei. Aceeaşi şi mereu alta, totdeauna aşteptată, viu comentată şi, de regulă, bine primită de public. Este şi cazul spectacolului semnat de Ion Sapdaru (regia şi decorurile), cu Horia Veriveş în travesti: aplauze în picioare la final, casa închisă pentru reprezentaţiile de după premieră.

Cel mai entuziast s-au manifestat spectatorii tineri, care, cât se poate de îmbucurător, se arată din ce în ce mai apropiaţi şi mai prietenoşi faţă de scena ieşeană. Vârstnicii, fireşte, mai şi mormăie: au repere vechi în materie de Alecsandri, compară, acceptă ori nu inovaţiile prea chisnovate, dar până la urmă conced că este o Chiriţă... posibilă, în mare măsură viabilă scenic, cu prestaţii actoriceşti remarcabile – într-un cuvânt, un spectacol de Teatru Naţional. Probabil că ultima reprezentaţie „în dulcele stil clasic” a fost cea din 1981, când am invitat-o la Iaşi, în rolul titular, pe Tamara Buciuceanu (regia, Alexandru Dabija – DVD-ul ce tezaurizează notabilul succes poate fi aflat, reeditat, în librării). Şi înainte, şi după, „Chiriţa” a oferit generos spaţiu de inovare, nu numai spectaculară, ci şi în materie de text. Student fiind, l-am urmărit de câteva ori pe Miluţă Gheorghiu cu cartea în mână: nici un spectacol nu-l copia aidoma pe precedentul; tot ce se improviza era absolut pe linia conduitei personajului, absolut în tonul epocii şi în spiritul propriu originalei scriituri. Se revela un alt text, care putea fi al lui Alecsandri, şi a-l recepta ca atare nu însemna numaidecât eroare.

Regizorii, rând pe rând, au venit cu noutăţile lor, de la cal şi curcan de carton (N.Al. Toscani) la Chiriţa imaginată tot de Sapdaru, acum 20 de ani, în altă „cheie”, cu Teodor Corban în travesti. Premiera de acum încorporează, la rându-i, destule mostre de inventivitate regizorală, unele cu justificare funcţională, altele „în sine”, ori izvodite din dorinţa „actualizării” mai mult sau mai puţin forţate. De fapt, inutile: lumea matroanei din Bârzoieni continuă să fiinţeze aidoma şi-n zilele noastre, nu-i nevoie să se indice insistent cu degetul către calendarul veacului XXI. Posibil efect secundar: bucuria Chiriţei la vederea jinduitul „pasport” pierde consistent din relevanţă câtă vreme ţăranii ei din Bârzoieni i-au luat-o cu mult înainte, fiind, zice-se (desigur, în afara textului) cât se poate de „voiajirisiţi”... în calitate de căpşunari prin Spania, Franţa, Germania...

Ar mai fi câteva chestiuni privind legitimitatea inovaţiei regizorale, nu numaidecât de reproşat, ci doar de comentat între limitele logicii spectacolului. Prima: Musiu Şarl este... negru. Aţi citit bine: negru african (vă închipuiţi că, la mijlocul veacului XIX, toată Moldova ar fi fost în pelerinaj la Bârzoieni să vadă minunăţia!). Înainte de a formula interogativ-justificativ „de ce nu?” se cuvine răspuns la „de ce da?” N-are decât să fie dascălul de franceză al Chiriţei şi găgăuz, şi mahomedan, să exclame „Allah akbar!” în loc de „Mon Dieu!”, să fie ce vreţi, papuaş, chinez, tiraspolean – dar ce aduce în plus spectacolului bizara noutate în afara amuzamentului gratuit? Şi parodia-n parodie ale logica ei! Altă inovaţie: Bârzoi nu mai primeşte peşcheşul tradiţional moldovenesc, căpăţânile de „zahar”: i se aduc, în loc, tablouri ale unor cunoscuţi maeştri! S-o fi „chilit” Bârzoi până într-atât încât a ajuns să preţuiască arta lui Grigorescu & comp.? Chiar prin derizoriul peşcheşului (curcani, „zahar”...) împricinaţii ce se jeluiesc la Isprăvnicie sugerează precaritatea nivelului moral şi chiar intelectual al trăirilor demnitarului cu nou caftan şi vechi deprinderi...

Aceeaşi sugestie (inversă) o pricinuieşte metamorfozarea din decorul actului al doilea, când semnele etno-folclorice iniţiale din scenografie (unde rămâne inexplicabilă postarea unei „coloane a infinitului”) evoluează către stilizări elevate, de (prea) bun-gust pentru universul chiriţesc. (Fiind, într-un fel, direct implicat în destinul Chiriţelor ieşene, observaţiile de mai sus n-ar trebui luate decât sub beneficiu de inventar: s-ar putea să văd părtinitor şi defazat, cu ochean întors; oricum, mă bucură sincer mai întâi revenirea Chiriţei şi apoi multele momentele reuşite ale reprezentaţiei. Trupa: omogenă, cu prestaţii remarcabile. Horia Veriveş are datele personajului, evoluează convingător, deşi nu izbuteşte să domine tot timpul scena (are momente când îl readuce în prim-plan replica). Cu siguranţă, rodajul mai multor reprezentaţii va adăuga prezenţei sale scenice necesarul plus de vigoare şi autoritate. Excelentă Iuliana Budeanu (Luluţa), pitoreşti Bârzoi (Dumitru Năstruşnicu), Ion (Sorin Cimbru), Guliţă (Gelu Ciobotaru). Să nu uităm... calul Cato, de la Jandarmerie, obişnuit cu scandalul manifestaţiilor de protest. În spectacolul din directoratul meu, calul îl împrumutam de la Pompe funebre: era deprins cu fanfara de la vechile înmormântări. Alte vremuri, alte specializări...