Mircea Radu IACOBAN

Ioana Diaconescu îşi continuă investigaţiile prin tenebroasele arhive ale Securităţii, oferindu-ne, tot la „Junimea”, un volum în care materialul documentar răbdător studiat şi atent parcurs cu creionul în mână la CNSAS reconstituie, ordonează şi interpretează date ale un destin scriitoricesc profund marcat de o lungă şi malefică acţiune politică persecutorie („Poezia ca act de insurgenţă. Cezar Ivănescu în arhivele Securităţii”, Ed. Junimea, Iaşi, 2017). Autoarea, din explicabilă solidaritate confraternă de breaslă, dar mai ales de crez (desigur, şi de generaţie), se consideră parte moralmente implicată, aşa că în demersul său editorial nu recurge la comoda abordare neutră şi impersonală, adeseori doar mimată spre a ascunde incapacitatea unei angajări decise şi responsabile. De altfel, Ioana Diaconescu recunoaşte, în prefaţă, că „exerciţiul de obiectivare şi distanţare i-a reuşit doar până la un punct”, de la care încolo, observăm noi, îşi îngăduie un legitim partizanat – practicat cu moderaţie şi mai totdeauna cu acoperire în credibilitate, evident fiind că însăşi realitatea faptică ce-o comentează n-are cum îngădui alte interpretări.

Este a doua carte cu temă similară dedicată de autoarea dâmboviţeană unui poet de marcă ieşean; prima a avut ca obiect al cercetării destinul lui Mihai Ursachi, acum venindu-i rândul lui Cezar Ivănescu. Personalităţi net diferite nu numai prin distinctă „marcă” poetică proprie, ci şi prin modul raportării la lumea înconjurătoare. I-am cunoscut îndeaproape pe amândoi: Mihai, pe care l-am şi debutat editorial în 1970, a fost un introvertit taciturn, Cezar, un extrovertit iubitor de agora. Nu ştiu de ce şi cum din arhiva CNSAS au dispărut tocmai documentele din cea mai relevantă perioadă, adică anii 1987-1989; imposibil ca taman atunci, când totul începea să dea în clocot, să fi încetat definitiv urmărirea „elementului” Ivănescu, rebotezat codat „Ştefan Damaschin”. Partea din Dosar să fi fost reţinută în arhiva curentă a SRI, fiindcă, spre deosebire de Ursachi, care a ales să părăsească „regimul şi nu ţara”, Cezar a rămas mai departe pe baricade?

Poetul s-a implicat în activităţi publice de răsunet, cu evidente reverberaţii politice, şi n-a deţinut, după 1989, funcţii pasagere, precum confratele din Ţicău, ci a candidat la preşedinţia Uniunii Scriitorilor, a condus o editură reputată, „Junimea”, şi a avut dese ieşiri publice pe teme cât se poate de „fierbinţi”. S-ar justifica menţinerea unui interes pentru supravegherea personajului „rebel endemic”, în continuare conflictual şi incomod? Alte măşti, aceeaşi piesă? Să fi fost filele sustrase de persoane interesate în ocultarea unor evenimente cu posibile consecinţe nedorite? N-aş crede că-i o situaţie de nelămurit; sper că, odată şi odată, documentele lipsă vor reveni acolo unde le este locul, devenind accesibile cercetătorilor care, iată, nu pot împlini cum se cuvine o carte utilă şi aşteptată din pricina acestei regretabile şi interpretabile „ştirbituri” documentare...

Între altele, cartea limpezeşte deplin un episod din biografia lui Cezar care a stârnit multe valuri, devenind „lung prilej de vorbe şi de ipoteze”: colaborarea cu Securitatea. Încălcând flagrant legislaţia ce interzice devoalarea acuzatoare a unor nume înainte de cercetarea cazului şi de emiterea unei hotărâri în cauză a Colegiului CNSAS, Mircea Dinescu, într-o emisiune tv, l-a învinuit pe Cezar de semnare a unui angajament de colaborare cu Securitatea. În februarie 2008, (Ivănescu era profund lezat, aproape în pragul disperării – am avut, în noaptea aceea, o lungă convorbire telefonică cu el, evocată în „Printre (alte) cărţi”, vol. II, Ed. „Junimea”, 2012) poetul anunţă intrarea în greva foamei şi trimite o epistolă preşedintelui Băsescu: „Fără nici un temei legal, Mircea Dinescu (soldat fruntaş după propria-i declaraţie în presă), membru în Colegiul CNSAS, membru al USR, m-a denigrat în continuare, vineri 1.02.2008, la postul de televiziune Realitatea în emisiunea Tănase şi Dinescu, afirmând textual că, în 1961 aş fi semnat un angajament de colaborare cu Securitatea”.

Şi totuşi, din carte aflăm că acea semnătură chiar există. Ceea ce nu scuză în nici un fel infracţiunea (că infracţiune-i încălcarea unei legi!) lui Dinescu, hotărâtoare pentru agravarea stării ce a grăbit prematurul sfârşit al zilelor lui Cezar. Cu atât mai mult cu cât, după cum documentele atestă, semnătura luată tânărului student după o prelucrare de 5 (cinci!) ore la sediul Securităţii nu va avea nici o relevanţă, câtă vreme poetul nu i-a dat aşteptatul curs, iar „organele” au trebuit să-i retragă (dez)onoranta calitate de informator, declarându-l repede „ineficient, nepotrivit, recalcitrant”.

Mai rămâne de discutat o aserţiune din prefaţa cărţii: „Povestea lui Cezar Ivănescu poate părea o înfrângere”. Ca şi autoarea (ce merită toate felicitările pentru această nouă realizare editorială), consider că nici Ursachi, nici Ivănescu n-au fost nişte învinşi. Dimpotrivă: cu toată cohorta de turnători şi filatori, cu toată desfăşurarea de „mijloace T.O.”, cu toată inflaţia de „Planuri de măsuri” şi cu risipa de eforturi pentru „influenţare pozitivă”, cei doi au rămas de neclintit. Poezia aşezându-i, oricum, în rândul învingătorilor.