Mircea Radu IACOBAN

Din câte am aflat, la Suceava urmează a fi marcată împlinirea celor 45 de ani de la dispariţia lui Ion Luca lansându-se cartea-eveniment „Teatru esenţial”, ce cuprinde partea realmente rezistentă din opera dramatică a scriitorului de la Vatra Dornei, un consistent comentariu critic datorat lui Nicolae Cârlan, dimpreună cu repere bio-bibliografice, anexe documentare, corespondenţă, interviuri, opinii diverse ş.a.m.d. Cum această rubrică a găzduit un comentariu dedicat impresionantului „mamut” editorial de 1400 de pagini chiar în momentul apariţiei cărţii, acum revin doar pentru a extrage din bogatul material documentar-informativ tezaurizat între cele două coperţi câteva detalii biografice apte să ofere şi hazoasă muniţie pentru rubrica „gura lumii slobodă”, dar şi o invitaţie la meditaţie pe tema superficialităţii şi poltronismului ce guvernează relaţia succes/insucces în receptarea performanţei contemporanilor şi-n stabilirea trecătoarei scări valorice a momentului.

O iau de departe: tocmai de la Napoleon. În 1815, după cele 300 de zile ale exilului, Bonaparte profită de neglijenţa supraveghetorilor englezi şi evadează de pe insula Elba unde fusese, practic, surghiunit. Începe un primejdios marş de recucerire a Parisului şi Franţei, urmărit cu sufletul la gură de toate gazetele vremii. Influentul „Le Moniteur Universel” comentează periplul, după cum urmează (citez titlurile): la 9 martie – „Monstrul a evadat din locul exilului său”; 10 martie – „Căpcăunul corsican a acostat la Capul Juan”, 12 martie – „Monstrul a reuşit să ajungă la Grenoble”; 13 martie – „Tiranul a ajuns la Lyon. Toată lumea este cuprinsă de spaimă”; 19 martie - „Bonaparte avansează în marş forţat, dar este imposibil să ajungă la Paris”; 20 martie – „Napoleon va ajunge mâine sub zidurile Parisului”; 21 martie – „Împăratul Napoleon este la Fontainbleu”; 22 martie – „Ieri seara, majestatea sa Împăratul şi-a făcut intrarea publică în Paris. Nimic nu poate depăşi bucuria generală”. Cum se vede, în câteva zile, „monstrul” şi „tiranul” a devenit „majestatea sa împăratul”, primit la Paris cu „bucurie generală”!

Păstrând, desigur, proporţiile, am putea afla ceva similitudini în tratamentul cu care unele gazete au întâmpinat, la noi, edificarea ansamblului Palas, cel care, zdruncinând inerţii moldave, a translat cu adevărat reperele urbanităţii ieşene dintr-un secol în celălalt (XXI). „Evenimentul Zilei” scria (26.06.2006): „Proiectul Palas (...) este o crimă la adresa naturii şi (sic!) a celorlalte monumente istorice aflate în perimetru”. Acelaşi ziar (24.04.2007): „Palas combătut şi de românii din străinătate. Peste 100 de intelectuali şi-au adăugat adeziunile la petiţia intitulată <Salvaţi zona istorică a Iaşului>”. Ori (1.11.2007): „monstruozitatea numită Palas”. La TeleM (17.10.2008): „Proiectul Palas, în care se amestecă interesele, corupţia, oportunismul, laşitatea, conformismul şi ignoranţa, este unul dintre cele mai ruşinoase episoade de laşitate colectivă din istoria Iaşilor”; 8.02.2009: „Ceea ce se întâmplă în spatele Palatului Culturii este o crimă”. Th. Paleologu, ministrul Culturii (1.06.2009): „La Iaşi este un proiect scandalos în spatele Palatului Culturii”. Aceleaşi gazete, după ce proiectul a început să se concretizeze şi să obţină mari premii internaţionale: „Complexul imobiliar Palas este susţinut de oamenii de cultură” (tot „Evenimentul zilei” 17.12.2010); TeleM (4.08.2010): „Un proiect care va aduce mari beneficii Iaşului, un proiect care atrage numeroşi investitori străini şi va fi foarte bun în viitor...” Etc., etc., etc.: monstrul Palas a devenit Măria sa Palas, spre bucuria generală!

Care-i legătura cu Ion Luca? Iat-o: dramaturgul şi-a petrecut tinereţea la Bacău. Era de toate (şi pe toate le făcea cu succes): diacon, avocat, profesor, politician. Fiind singurul doctor în drept din târg, cu pledoarii memorabile, dar şi conferenţiar agreat de public, autor de broşuri polemice etc., fireşte, a stârnit sumedenie de invidii, concretizate în violente răbufniri contestatare. Ziarul „Bacăul” (23.09.1928) îl descrie ca pe un „jumătate om, jumătate popă”, adevărat „punct patologic în societate”, „fiu al întunericului” ş.a.m.d.. Spre a economisi spaţiul tipografic al rubricii, sar peste aprecierile intermediare (cei interesaţi le pot găsi în cartea lui Nicoale Cârlan), ce au urmat, gradual, exact traiectoria marşului napoleonian oglindit în presa vremii: cum se adăuga un nou succes, mai cu seamă validat de verdictele criticii literare bucureştene, Luca devenea „reputatul nostru concetăţean dr. Ion Luca”, „dr. Ion Luca ovaţionat”, „autor al unor valori de înaltă artă” (în aceeaşi gazetă, „Bacăul”!) etc., etc., etc.

Grigore Vieru avea o vorbă: „Cât caracter, atâta ţară!”