Mircea Radu IACOBAN

Era cât pe ce să nu bag de seamă că a mai trecut un 7 noiembrie, şi încă unul cât se poate de măreţ-aniversar – 100 de ani de la „Marea Revoluţie din Octombrie”! Aniversare sau comemorare? Cum am avut plăcerea să prind şi „entuziastele defilări ale oamenilor muncii” de 7 noiembrie, când părinţii noştri, încolonaţi, erau obligaţi să tăbârcească tablourile Anei Pauker şi ale lui Dej (românaşii ce „au băgat spaima-n burgheji”), împlinirea unui veac de la evenimentul de răscruce, aducător de „вся власть советам!” („toată puterea sovietelor!”) nu părea să fie pândit în vecii vecilor de primejdia căderii în uitare. Situaţia de azi o rezumă istoricul Ivan Kurilla, în ziarul „Vedemosti”: „Țara care îşi extrăgea altădată însăşi existenţa din Revoluţia din Octombrie tratează acum centenarul său printr-o tăcere asurzitoare”. Și dacă Rusia aşterne batista pe ţambal, cu atât mai îndreptăţită este tăcerea şi reţinerea restului lumii, excedată de spectacolul propagandistic lozincard şi monocord vehiculat până la sastisire atâta amar de decenii. Putin s-a aflat într-o situaţie delicată: nici nu putea să ignore astfel de semnificativă aniversare (declara zilele trecute că „Revoluţia este parte integrantă şi complexă a istoriei noastre, care trebuie să fie tratată obiectiv şi cu respect”), şi nici să-i dea proporţiile aşteptate de nostalgicii leninişti. Cum, în martie, vin alegerile prezidenţiale, cu (desigur) o nouă candidatură Putin, iar noul ţar detestă şi sancţionează orice tentativă contestatară, mai ales ieşirile în stradă, nu prea dădea bine omagierea loviturii de stat de acum un veac ce a culminat tocmai cu un astfel de spectacol al forţei mulţimii dezlănţuite. Nu-i momentul pentru astfel de sugestii! Deşi în 1917, abia acum aflăm amănunte, totul n-a fost decât o punere în scenă realizată de cineastul Eisenstein. La trei ani de la preluarea puterii, Lenin, devenit preşedinte al Comisarilor Poporului, a iniţiat şi organizat un montaj teatral-cinematografic mamut, cu participarea a 6000 de figuranţi puşi nu să recreeze, ci pur şi simplu să creeze scenele asaltului Palatului de iarnă de către Gărzile Roşii – asalt care, spun istoricii, n-a avut loc niciodată. Cadrelor filmate atunci li s-a conferit valoare de document, iar fotografii ale figuranţilor au intrat ilicit în istorie drept imagini ale unor revoluţionari autentici. De ochii lumii, Putin a instituit un „Comitet pentru Centenarul Revoluţiei din Octombrie”, populat inclusiv cu critici ai puterii, miniştri, reprezentanţi ai Bisericii Ortodoxe – dar fără vreun membru al Partidului Comunist ori vreun monarhist. Manifestările programate au fost relativ modeste, cu rezonanţă minoră (de altfel, sondajele spun că 58% din populaţia Federaţiei Ruse nu ştie nimic despre aniversare), iar Putin nu s-a grăbit să participe. Etichetarea ca lovitură de stat, care în opinia noastră ar putea fi eventual justificată doar de la un moment încolo, adică de la eliminarea unui lider (Kerenski) de către altul (Lenin), precum şi punerea în circulaţie a unor noi documente revelatoare au mai potolit din bătrâneştile entuziasme: în fapt, s-a dovedit că preluarea puterii s-a făcut fără eroisme şi fără nici o violenţă, pe fondul nemulţumirii generale, al sărăciei şi războiului, dar şi facilitată de laşitatea guvernanţilor („Statul Major a fost ocupat ca la schimbarea spectatorilor la cinema: unii au intrat şi au luat loc, iar cei ce se găseau acolo s-au ridicat şi au plecat...”). Modificarea etichetării din revoluţie rusă în lovitură de stat, susţinută, între alţii, de Natalia Mujennikova, de la Centrul Cultural Rus, se întemeiază pe argumente totuşi discutabile, ce pot fi aplicate în cazul mai tuturor mişcărilor protestatare taxate istoriceşte ca revoluţii, inclusiv 1789 (Franţa) ori 1848 (mai toată Europa). Ciudat: deşi România a fost singura ţară din „toamna naţiunilor” în care s-au desfăşurat confruntări violente şi sângeroase (principalul argument în definirea revoluţiei), tocmai României i se contestă, de către autori autohtoni, parcursul revoluţionar: până şi în Cehia ar fi fost revoluţie, fie ea şi de catifea, dar la noi, cu peste 1000 de morţi, doar banală lovitură de stat! Pe de altă parte, este greu de admis că Rusia, ţară în care proletariatul totaliza 2,5% din populaţie (în Anglia aceleiaşi epoci: 40%) ar fi îndeplinit condiţiile izbucnirii unei revoluţii proletare. Aici s-a şi produs despărţirea flagrantă a lui Lenin de Marx: primul spunea că „veriga cea mai slabă” a capitalismului deţine adevăratul potenţial exploziv, în vreme ce Marx susţinea că revoluţia izbucneşte mai întâi în ţările dezvoltate. Să-i lăsăm pe „marii dascăli” să-şi continue cearta la împlinirea unui veac de la Revoluţia Rusă. Care, oricum ar fi categorisită, a adus omenirii mai multă jale decât toate revoluţiile veacurilor la un loc.