Mircea Radu IACOBAN

Vine meciul cu Naţionala semilunei – prilej cu care îmi amintesc că, în urmă cu mai bine de 50 de ani, mă aflam la Istanbul împreună cu Cristian Ţopescu și Ion Chirilă, ca invitaţi ai Asociaţiei Ziariştilor Sportivi din Turcia. După-amiezile hălăduiam ore-n şir în partea europeană a fostei capitale otomane (pe vremea aceea, podul peste Bosfor încă nu se construise), discutând câte-n lună şi-n stele în faţa unui păhărel cât degetarul de ceai verde adus cu tipsia de agilii vânzători ambulanţi. O zi întreagă s-a vorbit despre transmisia sportivă la radio şi TV, Ion Chirilă având opinii net diferenţiate de orientarea, să-i zic astfel, oficială. Faimos gazetar sportiv la vremea aceea, Chirilă, născut în Basarabia din tată lipovean (Kirilov) şi mamă grecoaică din Rodos, vorbitor al câtorva limbi străine şi traducător din literatura rusă (Bulgakov, Zoșcenco), autor al câtorva zeci de lucrări originale editate, precum și al unor preţuite „prefeţe” ale emisiunii „Fotbal minut cu minut”, deţinător al recordului de tiraj în România (cartea lui despre Nadia Comăneci s-a vândut în 300.000 de exemplare!), era preocupat înainte de orice de logica și profesionalismul comentariului, alături de necesara cultivare a sănătăţii limbii române. Mircea Lucescu l-a caracterizat ca „un artist în mijlocul activităţii sportive”, care „a reușit să schimbe perspectiva asupra fotbalului, a schimbat sportul. E greu, ca ziarist, să schimbi ceva în lumea sportului, însă el a reușit”. Vanea Chirilă văzuse pe viu opt ediţii ale Campionatelor Mondiale de fotbal și două Olimpiade (a fost, mai târziu, redactor-șef la „Gazeta sporturilor”) și, încă de pe atunci, era considerat pe bună dreptate cea mai autorizată instanţă într-ale gazetăriei sportive. Îmi pare rău că nu m-am învrednicit să notez decât la vreo jumătate de ceas după începerea originalei prelegeri ţinute pe malul Bosforului. Care, acasă nici n-ar fi fost îngăduită: teama de cuvântul rostit în eter era de-a dreptul paralizantă (transmisia directă rămânând singurul loc în care cenzura n-avea cum să acţioneze) și șefii de la Radio ne cereau cu insistenţă doar atât: „descrieţi faza”. Nici un cuvânt pe de lături! Adicătelea, Vasile pasează lui Gheorghe, Gheorghe lui Năstase... ș.a.m.d.” Exact invers de ceea ce propunea Chirilă: relatare cuprinzătoare și colorată, capabilă să suplinească absenţa imaginii, ţinută intelectuală, corectitudine lingvistică. Detesta poncifele gen „tresărire de orgoliu”, „nu se complică”, „obţine un fault” (prostie: se obţine lovitura liberă, faultul este infracţiunea săvârșită de adversar, n-ai cum să-l obţii tu!), cerea utilizarea parcimonioasă a exclamaţiilor ultra-admirative de tip „incredibil!!”, „fantastic!”, milita pentru îmbogăţirea vocabularului, redus prin forţa împrejurărilor la 50-60 de cuvinte, şi-şi dorea, ca ascultător, fraze cu miez, rotunde şi până la capăt încheiate. Dacă, Doamne fereşte, pe aleile cimitirului în care odihneşte din 2009 s-ar auzi bolboroselile poticnite ale lui Ilie Dobre, Chirilă s-ar întoarce în mormânt! „E-o prejudecată – ne spunea – ideea că radio-relatarea-i obligatoriu să aibă ritmul bătăii calicilor la gură – un meci lent se cuvine să aibă parte de un comentariu adecvat, (şi) astfel sugerându-i-se ascultătorului realitatea din teren”. Nu mai ştiu dacă a apucat moda urletelor nesfârşite „gooool!!”, dar cred că ar fi dezavuat-o, fiindcă n-are nici o noimă să strigi din străfundul bojocilor când se marchează cel de al şaptelea gol al gazdelor – cel mult atunci când soarta meciului depinde într-adevăr şi la modul dramatic de acel unic punct înscris la capătul răbdării tuturor. Vanea Chirilă intuise că efectul emisiunii cu cel mai mare număr de ascultători asupra corectitudinii limbii române este vrând-nevrând mai mare decât acela al normărilor savante din dicţionarele Academiei; nu ştiu cum ar comenta azi bubiţa pe limbă ce le-a ieşit unor comentatori hotărâţi să-l înlocuiască definitiv pe „de” cu „de către” („Mingea şutată de către Popescu s-a lovit de către bară...”). Comentariile fotbalistice la nou-născuta televiziune Chirilă le considera ca adresate mai degrabă... nevăzătorilor: „Nu-mi spune mie că mingea a ieşit în aut, asta văd și singur, spune-mi că preluarea a fost ori nu cea mai indicată, apreciază calitatea driblingului, utilitatea pasei, precizia sau imprecizia stopului, acurateţea gestului tehnic, descrie-mi construcţia fazei, alegerea soluţiei, deslușește-mi desenul strategic, câtimea efortului, amendează inspiraţia deciziei, caută eventualitatea alternativei, nu fi redundant şi tautologic. Și nu uita: vedem, vedem și noi! Nu suntem chiori!”. Evident, lecţia predată de Ion Chirilă în 1964 a rămas cât se poate de actuală. Ține seama cineva de ea?