Mircea Radu IACOBAN

Zilele astea a apărut un panou mare cât un tramvai, amplasat în dreptul intrării principale a Universităţii ieşene, pe care scrie cu litere de şapte şchioape „Universitatea Al Ioan Cuza, 1860, prima universitate din ţară”. Ca să se ştie! Dacă, în urbea moldavă, ai susţine că soarele se-nvârte în jurul pământului şi nu invers, probabil că ieşenii te-ar trata cu democratică îngăduinţă – „dom’le, e dreptul lui la opinie”. De-ai îndrăzni, însă, să afirmi că Universitatea n-a luat fiinţă în 1860, te-ar considera dus cu pluta! Nimic nu-i mai intangibil şi mai solid înrădăcinat în mentalul naţiei decât asocierea reformatorului Cuza cu fondarea primei Universităţi româneşti. Ei bine, cum se va vedea, anul 1860 este de două ori contestabil. Am mai scris pe această temă, dar mă incită să revin, cu un plus de argumentaţie, imensul panou (publicitar?) şi, mai ales, inerţia flască şi lenevoasă cu care se respinge de plano orice discuţie pe această temă, chiar dacă Iaşul, ignorându-şi propriile priorităţi, ajunge astfel din fruntea cronologiei zidirilor universitare naţionale, în coada ei! Oficial (a se vedea site-ul instituţiei ardelene) se susţine că Universitatea din Cluj-Napoca a luat fiinţă în 1581, Universitatea din Budapesta, în 1635. Iar Universitatea din Iaşi... la 1860. Nu pare cel puţin ciudată întârzierea de aproape 300 de ani (!!) ce desparte naşterea învăţământului superior din Iaşi faţă de cel clujean? Ei bine, e-o întârziere... inexistentă, ce provine din maniere diferite de a citi şi interpreta propria istorie. Dimpotrivă chiar: Iaşul devansează Clujul cu vreo 18 ani! Nu spun că ieşenii ar trebui să procedeze numaidecât precum clujenii, legând înfiinţarea Universităţii de funcţionarea unui Colegiu iezuit în sec. XVI, dar, dac-ar fi s-o facă, au temeiuri la fel de solide: un Colegiu similar, tot cu profesori iezuiţi, ctitorit de Despot Vodă Eraclid se înfiinţase la Cotnari încă din 1563. Este, într-adevăr, o practică europeană să se ia ca dată de naştere a universităţilor întâia atestare a unui colegiu căruia i se atribuie statutul de înaintaş. Şi Sorbona procedează astfel. Universitatea din Padova se declară urmaşa unei simple şcoli de administraţie, iar Universitatea din Stockholm ar fi fost, mai întâi, Colegiu, asemenea celei din insulele Baleare, multor din Scandinavia ş.a.m.d. S-ar putea obiecta că respectivul colegiu moldav a funcţionat, cu întreruperi, la Cotnari şi nu la Iaşi. Dar Universitatea „Eőtvős Loránd” din Budapesta se consideră înfiinţată nu în alt oraş, ci chiar în altă ţară (1635, la Trnava, în Slovacia), iar întreruperile din varii motive erau frecvente pretutindeni în epocă: Sorbona, de pildă, n-a funcţionat un întreg veac, între 1793 şi 1896. După aşezământul de la Cotnari au mai funcţionat, în Moldova, Colegiul de la Trei Ierarhi (1640), apoi Academia Domnească, ale cărei baze au fost puse în 1707, ca să nu mai vorbim despre Academia Mihăileană (1834). Ei bine, dacă Universitatea ieşeană refuză să-şi coboare originile până la 1563, culmea, în pofida tuturor evidenţelor, nu-şi revendică naşterea nici la 1834, anul înfiinţării Academiei Mihăilene. După cum scriu gazetele ieşene din 1860, la acea dată „Universitatea s-a mutat în noul sediu”, cu – atenţie! – aceiaşi studenţi şi aceiaşi profesori de la Academia Mihăileană. Cuza a reorganizat învăţământul românesc, e prea mult spus că a înfiinţat Universitatea ieşeană, doar a legitimat-o printr-un Decret Domnesc. Universitatea din Stockholm, datând din1878, a primit un astfel de Decret abia în 1960, iar cea din Budapesta, în 1950 – ceea ce nu înseamnă nicidecum că aceştia ar fi anii fondării. Cine mai ştie că, între 1933 şi 1942, Universitatea ieşeană s-a numit, firesc, „Mihăileană”? La adevăratul Centenar, deschizând anul universitar ieşean 1934, Carol II a dat citire unui Decretul Regal ce recunoştea faptul că Universitatea este urmaşa Academiei Mihăilene şi se cuvine să-i poarte numele. După care, în 1960, alt Centenar, de astă dată, pe stil... nou, cu altă dată a naşterii! S-ar putea spune că 26 de ani nu înseamnă mai nimic pe scara timpului şi că revenirea la 1834 ca an al înfiinţării ar putea afecta meritele lui Cuza-reformatorul. Fals! Istoria este istorie şi dacă românii au temei să-şi marcheze mai devreme prezenţa în postata culturii europene, trebuie s-o facă. Situaţia Conservatorului ieşean este şi mai bizară, absurdă chiar: şi-a luat ca dată a naşterii, probabil... dintr-o camaraderie universitară subalternă, tot anul 1860. Când, de drept şi de fapt, Conservatorul (chiar astfel denumit) s-a înfiinţat în 1836, a dat câteva promoţii cu spectacole publice ale absolvenţilor şi, dacă a avut şi perioade de întrerupere (ceea ce s-a întâmplat şi la case mai mari) nu înseamnă că nu s-a născut... la 1836. Din comoditate şi din inerţie, poate şi dintr-o anume timiditate moldavă, continuăm să celebrăm aniversări la date care nici nu-s reale şi... nici că ne-ar avantaja cât de cât!