Mircea Radu IACOBAN

„Bizanţul şi influenţa lui asupra ţării noastre”, originala cercetare publicată de Orest Tafrali în 1914, s-a aflat printre titlurile cu autograful autorului cuprinse în fondul de carte donat Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi de urmaşii bucovineanului Traian Chelariu. A dispărut odată cu risipirea întregii biblioteci a scriitorilor ieşeni în primele două-trei luni de după Revoluţie. Am regăsit-o târziu, la un anticar de pe str. Lăpuşneanu. Nu mai avea nici coperţi, nici pagina de titlu cu autograf... Locuiesc pe strada Orest Tafrali (în vorbirea poştaşilor şi taximetriştilor, totdeauna, Trafali). Am absolvit Universitatea la care a predat academicianul bizantinolog Tafrali. Cumpăr cărţi de la Librăria „Orest Tafrali” a aceleiaşi Universităţii. Cunosc câte ceva din cabalele universitare cărora le-a căzut victimă savantul Tafrali (a fost primit în Academie pe ocolite, la Secţia de... literatură, pentru că acolo unde i se afla cu adevărat locul, la Secţia de istorie, s-ar fi opus vehement Iorga!) – iată motive pentru care am dat curs invitaţiei de a participa la ceremonia comemorativă prilejuită de împlinirea a opt decenii de la moartea cărturarului.

Vreo zece oameni în jurul mormântului de la „Eternitate”, incluzându-i aici şi pe preotul Andrei, parohul de la Biserica Bărboi, şi pe iniţiatoarea comemorării, profesoara Lidia Ciupercă (autoarea unei cărţi dedicată lui Tafrali). Desigur, nici un reprezentant oficial al Universităţii sau al Filialei Academiei. Slujbă impecabilă: cum mai rar se-ntâmplă, cel care o oficiază arată că ştie care-i valoarea ilustrului dispărut şi-i preţuieşte în deplină cunoştinţă de cauză amintirea. O singură enormă, jenantă şi revoltătoare nedumerire: placa mormântului se iţeşte cât de cât din iarbă, dar... unde-i crucea? Aflăm stupefiaţi că, nu prea se ştie exact când... a fost furată cu tot cu soclu!! Uite-aşa: pur şi simplu furată din centrul cimitirului! N-ar fi vorba despre cine ştie ce operă de artă, dar, oricum, era din marmură scumpă; probabil, purtând nouă inscripţie, străjuieşte alt mormânt în vreunul din cele opt cimitire ale Iaşiului. Nu mai comentez enormitatea situaţiei: e prea târziu pentru a afla vinovaţii şi a cere condamnarea profanatorilor, câtă vreme nici până azi n-au fost identificaţi cei care au spart mormintele din cavoul Kogălnicenilor, aflat şi mai în centrul „Eternităţii”! Mă-ntreb, însă, dacă Universitatea, care construieşte non-stop cămine de patru stele pentru odraslele îmbogăţiţilor (am locuit, în studenţie, la Căminul „Eminescu”: 41 în cameră, becul nu se stingea niciodată...), n-ar putea amplasa o cruce la căpătâiul fostului profesor ce i-a consolidat prestigiul. Ori Academia. Deocamdată, preotul Andrei s-a angajat să iniţieze o colectă printre enoriaşi: daţi un leu pentru crucea lui Orest Tafrali, membru al Academiilor din România, Grecia şi Cehia!...

Alt dispărut fără cruce: poetul George Mărgărit. După o viaţă de aprigă boemie, pe parcursul căreia a fost şi asistentul lui George Călinescu, şi profesoraş suplinitor la Coarnele Caprei, Mărgărit a murit ca vai de el, la Sanatoriul TBC de la Bârnova, fiind îngropat în cimitirul sfarogit din poiana ofticoşilor. Prin 1980 şi nu mai ştiu cât, am încercat să ridicăm acolo o cruce mai de Doamne-ajută şi am apelat la directorul Combinatului de utilaj greu. Dumitrache a cerut o schiţă a însemnului funerar şi i-am desenat o cruce-orgă, alcătuită din mănunchiuri de ţevi cu lungimi şi diametre diferite, a căror dispunere în buchet desena silueta simbolului creştinesc. Tuburile metalice erau, în partea de jos, tăiate oblic, astfel că, din când în când, vântul izvodea un vuiet uşor, ca venit de pe altă lume. Am instalat crucea-orgă la căpătâiul lui Mărgărit, un preot a oficiat slujba de sfinţire şi a doua zi… ia-o de unde nu-i! Cântărea mai bine de o sută de kilograme şi hoţii de fier vechi, peste noapte, au şterpelit-o. Dumitrache nu s-a dat bătut: „Facem alta şi-o îngrop într-o tonă de beton!” Într-adevăr, a construit altă cruce-orgă. A venit Revoluţia. Crucea n-a mai ajuns la Bârnova. Am văzut-o depozitată într-o debara, la Filiala Iaşi a Uniunii Scriitorilor. O fi şi acum acolo?

Şi mai scandaloasă este situaţia mormântului lui Sabin Bălaşa de la „Eternitatea” ieşeană. Olteanul bucureştenizat Bălaşa, sedus de aura vechii capitale moldave, unde a izbutit, la Universitate, unice lucrări de pictură monumentală, a cerut să fie înhumat la Iaşi. Voia i s-a împlinit. După ce ani de zile mormântul pictorului a fost străjuit de-o amărâtă cruce din lemn, vopsită albastru de vreun admirator, moştenitorii au început o construcţie care, probabil, intenţiona să sugereze un templu antic în miniatură. Tot certându-se prin tribunale pentru mormanul de bani lăsat de Sabin, au abandonat complet cele începute. La zece ani de la moarte, pictorul Sabin Bălaşa are parte de un soi de gheretă oarbă, netencuită, utilizată de trecători, cum bănuiţi, în alte scopuri...

Mare-i grădina!