Mircea Radu IACOBAN

Mai nimic. Mult… şi aproape nimic. Am luat cu niscaiva speranţe cartea „Francmasoneria şi Junimea literară” editată de „Centrul naţional de studii francmasonice” (autori: M.D. Sturdza, H.N. Bălceşti şi ieşeanul Liviu Papuc), sperând că voi afla ceea ce realmente poate interesa, adică modalităţi concrete de acţiune masonică, „speţe” revelatoare, determinări izbutite, intervenţii ratate ş.a.m.d. În general, se cam bănuieşte ce a întreprins Masoneria de-a lungul veacurilor, dar nimeni şi nicăieri nu detaliază concret… cum. Să fie suficientă elocvenţa generoasei devize înscrise pe frontispiciul diplomelor masonice reproduse în paginile cărţii („salut, prietenie, fraternitate, forţă, toleranţă!”) pentru a influenţa decizii majore în istoria lumii? Greu de crezut că simpla apartenenţă, conjugată cu solidaritatea de grup, poate garanta tratamentul privilegiat şi înscrierea masonului în siajul marii performanţe politice. Se spune că dubla alegere a lui Al. Ioan Cuza s-a datorat (şi) Masoneriei, dar, oare, simpla calitate de membru obedient într-o lojă balcanică l-a făcut domn al Principatelor Unite? De ce nu l-a putut proteja pe mai departe, lăsându-l victimă „monstruoasei coaliţii”? Care erau puterile, dar şi limitele potenţei Masoneriei, cum a funcţionat mecanismul votării, cum a acţionat organizaţia în plan internaţional, determinând acceptul mai marilor lumii,  când şi unde s-a luat decizia premergătoare votului, a existat o „sufragerie-lojă a lui Oprea” la  mijlocul veacului XIX? Se potriveşte titlul unei emisiuni radiofonice de odinioară, „Întrebări la care s-a răspuns, întrebări la care nu s-a răspuns încă”! Cartea cuprinde liste detaliate de masoni, cu data şi locul iniţierii. Bine, şi? Masoneria funcţionează în România şi azi. Nu-i o societate secretă (şi Constituţia din 1991, şi cea din 2003, interzic asocierile „subterane”), este înscrisă onorabil la Judecătorie, cu menţionarea „sediului social” şi al sediului „de lucru”. Chiar dacă (poate) mai practică ritualuri ezoterice, mizând pe intim, tainic, de ne-arătat mulţimii, ci doar unor grupuri restrânse, iat-o prezentă şi exoteric, „la faţă de cortină”. Lista generală  „la zi” a membrilor, de la origini şi până azi, este destul de deconcertantă. Îl afli acolo şi pe Vasile Alecsandri, şi pe Nicu Alifantis, şi pe Gheorghe Asachi, şi pe Eugen Barbu, şi pe Nicolae Bălcescu, Dimitrie Cantemir, Horea (!), Titu Maiorescu, Mihail Sadoveanu, Nicolae Titulescu, dar şi pe Mugur Isărescu, Adrian Năstase, Al. Paleologu, Popescu-Piedone, Călin Popescu-Tăriceanu, Radu Vasile & comp. (în 2009, România avea înscrişi 7500 de francmasoni; ce fac, cum fac, slujesc cuiva?). Organizaţia, înfiinţată, zice-se, încă de pe vremea în care se construia Turnul Babel (Eliade consideră că începuturile ar trebui căutate în vechiul Sumer, alţii îi caută originile în Roma Antică) este un „monument istoric” ce şi-a pierdut „înţelesul originar”, devenind fără relevanţă în contemporaneitate, sau încă deţine puteri mai mult sau mai puţin oculte, capabile să influenţeze şi-n zilele noastre jocul politic? S-o preţuim, să ne temem, s-o ignorăm? Este Masoneria un adversar declarat al naţionalismului? În 1871, Eminescu considera că-i falsă impresie: „Nu este adevărat că masonismul exclude naţionalismul!”. De altfel, aproape toţi întemeietorii Americii au fost francmasoni – şi Washington, şi Franklin. Până şi Churchill! Țările care împărtăşesc mentalitatea egalitaristă francmasonă sunt printre cele mai puternice din lume! Principiile doctrinare (dacă se poate vorbi despre o doctrină) sunt cât se poate de generoase: tinde către perfecţionarea individului, este deschisă faţă de orice religie, şi-i întru totul favorabilă democraţiei – cel puţin în principii. Se deosebeşte prea mult organizarea pe clase, grade şi rituri de construcţia actuală a partidului politic? Obedienţa masonă este mai puţin flagrantă vizavi de obedienţa partinică ce obligă la votul decis de la centru? Probabil că deranjant este faptul că partidul ţi-l alegi, în vreme ce masonii te aleg. Am un amic care a trecut pe la nu mai puţin de şase partide; nu i-ar fi displăcut, sunt sigur, şi o diplomă masonică.  Numai că…

  Să mai cred că, odată şi  odată, voi citi şi cartea despre masonerie pe care o tot aştept? Slabe speranţe!