Mircea Radu IACOBAN

Nu poate fi uitată arieta Chiriţei în Provincie: „Tătă lumea azi fumează...” Parafrazând, am putea spune că „toată lumea azi pozează”. Mai ieri-alaltăieri, de Sfânta Parascheva, pe străzile Iaşilor s-au făcu mii, dacă nu zeci de mii de fotografii. Veacul nostru este realmente copleşit de imagini: statice, în mişcare, alb-negru, colorate, foto-documente, foto-reportaje, instantanee, studii foto, reclame, cronici de familie, expoziţii, albume, compoziţii, colaje – într-un cuvânt, toată lumea azi... pozează! Adevărat asalt al imaginii – consolidându-se astfel şi statutul fotografiei, acreditată cu onorabile sarcini în nemurirea clipei şi-n credibilizarea istoriei veacului. Din acest punct de vedere prezintă real interes cartea care s-a lansat marţi la Iaşi. Intitulat „Ipostaze fotoboeme ieşene” şi datorat artistului fotograf Marcel Cahniţă, albumul editat la „Junimea” într-o nouă ediţie, revizuită şi completată după îndelungă pritocire în redacţie, adună sute de chipuri ale contemporanilor noştri din postata artelor, surprinşi în ipostaze revelatoare. Nu-i nicidecum o colecţie de instantanee. Sau, mai bine spus, doar o colecţie de instantanee. În ultimă instanţă, fotografia încorporează şi propriile sentimente, şi propriile viziuni ale artistului fotograf. Cu siguranţă că păstrăm, în documentele de familie, câte o fotografie a bunicilor noştri, solemn încremeniţi în decorul convenţional al „Studioului foto”. Am acasă, pe perete, o fotografie veche de 100 de ani: bunicul meu, Haralambie Iacoban, devenit, în Canada, Harry Jakob, pozat într-un „Studio” din Montreal: ţeapăn, mină serioasă, cu baston, batistă albă şi cravată. Păstrez şi o fotografie a tatălui meu, împreună cu colegii lui bucovineni în anul al doilea al Facultăţii ieşene de drept: fiecare în costum naţional, aşezaţi cum se cuvine – rândul unu, toţi picior peste picior, rândul doi, cu dreapta la reverul bundiţei, rândul trei cu amândouă mâinile pe umerii celor din faţă. Nici aici nu zâmbeşte nimeni; zâmbetul dezinvolt a apărut mai târziu, în descătuşarea din anii interbelici, când se credea că toată lumea „râde, cântă şi dansează” (în galeria de personaje din albumul lui Cahniţă, doar doi dintre cei pozaţi în varii ipostaze nu schiţează nici un zâmbet: Mihai Ursachi şi Ioanid Romanescu. Este, dacă vreţi, şi un indiciu al modului sever şi solemn în care cei doi îşi înţelegeau rostul în destinele poeziei române). În vechile imagini, fotografia poate avea evidente tangenţe cu pictura. Odată cu apariţia instantaneului (1935 – Polaroid), fotografia se desprinde de pictură şi am putea spune că se apropie de literatură, istorisind „o întâmplare”. Nu numaidecât unicitatea obiectului (fiinţei), ci unicitatea clipei trece acum în primul plan, acelaşi subiect putând avea imagini fundamental diferite de la o clipă la alta. Artistul fotograf „vede” cu anticipaţie fotografia – şi decizia surprinderii momentului purtător de virtuţi caracterologice îi aparţine până la capăt. În anul de graţie 2017 trăim într-o lume rogvaiv, iar Cahniţă face un adevărat gest de frondă revenind la elocvenţa fotografiei sepia – de fapt, tot un alb-negru. La 154 de ani de la inventarea imaginii foto colorate, a ales cu bună ştiinţă paşnica monocromie; de altfel, se spune că fotografia color surprinde întâi de toate hainele, pe când cea alb-negru, sufletele, iar „redarea în alb-negru adaugă un plus de abstractizare, deschide calea unor interpretări spirituale, în vreme ce fotografia color trezeşte senzaţii sentimentale”. Îmi vine foarte greu să conced, privind pagina tipărită, că „odată fotografiat, obiectul devine parte a trecutului”. Katherine Mansfield spune chiar că „De îndată ce moare un om, îi moare şi fotografia” . Dimpotrivă, cred: abia atunci fotografia capătă viaţă proprie, vegheată tutelar de umbra celui ce s-a stins. Și asta datorită performanţelor într-ale caracterologiei izbutite de artistul fotograf. Fiecare imagine invită la reflecţie pe marginea unei propuneri de cunoaştere mediată – nu numai fizic, de obiectivul camerei, cât de oportunitatea (ca să nu spun chiar „ştiinţa”) stabilirii unghiului, alegerii luminii şi declanşării aparatului. După care, poza începe să vorbească...

P.S. Reproduc în cele ce urmează scrisoarea primită de la Holzindustrie, cu precizarea că referirea mea din ziarul de marţi s-a întemeiat pe relatări ale mai multor surse provenite din presa scrisă sau din audio-vizual:

„Împărtăşim îngrijorarea dumneavoastră şi credem cu tărie că firmele din industria lemnului ar trebui să facă tot posibilul pentru a lupta împotriva fenomenului tăierilor ilegale. În acest context, am implementat un plan extins de acţiuni cu măsuri care depăşesc cu mult cerinţele legale - chiar dacă Holzindustrie Schweighofer nu desfăşoară activităţi de exploatare a lemnului. Achiziţionăm materia primă de la furnizorii noştri. Obiectul nostru de activitate este prelucrarea lemnului şi realizăm produse cu valoare adaugată.

 Pentru a ne asigura că prelucrăm lemn numai din surse legale, am implementat un sistem de urmărire prin GPS a trasabilităţii lemnului numit Timflow. Fiecare camion care livrează buşteni la fabricile noastre este echipat cu un dispozitiv GPS care monitorizează traseul camionului de la locul de încărcare şi până la poarta fabricii. În acest fel putem verifica pe deplin provenienţa lemnului în plus faţă de documentaţia impusă prin lege. Toate datele despre livrările noastre colectate de sistemul Timflow sunt publice şi pot fi vizualizate de toată lumea la www.timflow.com . Nicio altă companie din industrie nu oferă acest grad de transparenţă. La acest link puteţi vedea cum funcţionează Timflow: https://youtu.be/dLJcrVS2suI.Găsiţi mai multe detalii despre măsurile noastre de combatere a fenomenului tăierilor ilegale în România aici: www.schweighoferinitiative.org/wpcontent/uploads/2017/01/170119_Actions_RO-1.pdfÎn plus, compania noastră este implicată într-un program amplu de reîmpădurire denumit Pădurea de Mâine - care vizează plantarea unui milion de puieţi în România pe terenuri forestiere degradate”.