Mircea Radu IACOBAN

În vara şi-n toamna lui 2017 n-au prea fost hribi: se pare că mama natură e programată să ne bucure cu belşug de „boletus” doar în anii cu soţ: tot o călcătură tare şi-o călcătură moale... Sau, cine ştie, n-am izbutit să-i nimeresc eu, deşi am cotrobăit prin toate locurile în care i-am găsit mai’an. Aşa că nu-mi rămâne decât să mă răzbun pe ghebe. A plouat destul, a fost cald, e octombrie, hai la opintici! În codrii nefârşiţi ai Dobrovăţului, unde am găsit şi exemplare uriaşe de „Lagermania giganteea”, ciuperca-record de trei kile, ghebele or fi mărunte şi modeste rubedenii scăpătate. Bune şi-aşa, dar... unde-s? Amicul G., cu care ciupercăream de-o viaţă, s-a mutat definitiv la „Eternitatea”; el era „navigatorul”, ştia toate cotloanele tăinuite pe care, iată, de unul singur nu izbutesc să le mai aflu. Gazetele spun că-n pieţe se răsfaţă „munţi de ghebe”; or fi, da-n codru nu dau de ele şi pace! N-o iau ca un (sper, trecător) eşec, fiindcă, la urma urmei, bureţii erau pretextul pentru evadarea din capcana betoanelor, asfaltului, televizorului şi politicalelor, iar reîntâlnirea cu răsuflarea pădurii arămite este şi va fi totdeauna, pentru un bucovinean, adevărată sărbătoare a sufletului. Evit preţiozitatea figurilor de stil bombastice de genul „trista rapsodie a căderii frunzei”, ori „simfonia culorilor toamnei”, nu fără a-l cita pe cel mai mare simfonist al lumii, Beethoven: „Un arbore mi-e mai drag decât un om, în pădure mă simt fericit, acolo fiecare copac grăieşte prin tine, Doamne, ce minunăţie!” Și nu-i codrul frate cu românul? Numai că amândoi, şi codrul, şi românul, au ajuns produse de export risipite tot mai abitir prin alte zări! După ce milioane de concetăţeni şi-au au părăsit patria, pe cât de incredibil, pe atât de monstruos, ţara noastră pierde şi trei hectare de pădure la fiecare oră, (!!) iar 50% din lemnul tăiat provine din surse ilegale încurajate (susţine presa) de companii precum moţata Schweighofer Holzindustrie. Spre a ajunge... unde se ştie: în Austria, Germania, Italia, Ungaria, Bulgaria... În ultimii 27 de ani, profitul net al hoţilor ce au defrişat pădurile noastre trece de 5 miliarde euro! S-a bătut atâta monedă pe respectiva temă încât nici nu mai este subiect de comentariu în „prime time”: desensibilizată, naţia se apără de agresiunea drujbelor doar cu vorbăraie şi prea puţină dorinţă reală de a pune capăt unui jaf pe care toţi îl văd şi-l tolerează, unii nepăsători, alţii, deplin interesaţi. Nu se mai poate vorbi de mult despre dragoste şi respect faţă de codrii ţării, câtă vreme România, cu 27% teritoriu împădurit, adică, sub media europeană (32%) vinde lemn Bulgariei, stat ce-şi protejează înţelept cele 34 procente de aur verde. Are, raportată la suprafaţa totală, mai multă pădure decât media europeană şi mult mai multă decât noi – dar nu taie, preferă să cumpere de la vecinii galantoni! Nu mai vorbesc de Austria, cu 46%! Pur şi simplu ne batem joc de cele sfinte: 80% din pădurile retrocedate în Parcul Naţional (!) Rodna au fost tăiate-ras, într-un alt Parc Naţional(!), Domogled, coastele munţilor sunt pur şi simplu bărbierite; în 1974 aveam 12% păduri virgine, ne-au rămas doar 3%... În judeţul Suceava se consemna (iulie 2017) un furt de lemn la fiecare două ore (890 de infracţiuni într-un singur trimestru)! Văd cu ochii mei, în oricare drumeţie montană, pe valea Trotuşului, a Siriului, în zona Bistriţei, a Borşei, a Sadului, munţi jumuliţi ca pe vremea Sovromurilor. Și-o ţinem aşa, de-a-n boulea, apelând la pripite măsuri brutale care mai mult complică decât rezolvă: o interzicere totală a exporturilor de material lemnos e-o altă daravelă ce aduce după sine sumedenie de consecinţe nefaste; n-are nici un rost să scoatem căruţa dintr-un şanţ spre a o prăvăli în celălalt! Avem de recuperat decenii în care am batjocorit cu nesimţire pădurea strămoşească; curajul decizional se cuvine însoţit de chibzuinţă şi abordare înţeleaptă. Din păcate, în loc să fie podoabă pe trupul României, codrul a ajuns o rană. Împăduririle reprezintă soluţia pe termen lung (numai că ne-ar trebui 1000 de ani pentru a ajunge la ritmul propus în 2035!), dar întâi de toate să curmăm definitiv tăierile abuzive, nesimţite şi delictuoase. Altfel, curând, vorba unui epigramist, nici n-o să se mai poată fura ca-n codru. Fiindcă... dispare codrul!