Mircea Radu IACOBAN

Sub deviza „Ce nu ţi-au spus profesorii despre romancieri, poeţi şi dramaturgi celebri”, Editura „Art” tipăreşte cartea lui Robert Schnakenberg „Viaţa secretă a marilor scriitori”. Autorul avertizează că „şi marii scriitori îşi trag indispensabilii băgând tot câte un picior pe rând, ca noi toţi (...) au şi ei fricile lor, se păruiesc între ei, sunt terfeliţi în presă şi devin adepţi ai unor culte religioase obscure, comportându-se ca majoritatea figurilor supuse vizorului public. Această carte te va pune la curent cu toate defectele, metehnele şi slăbiciunile despre care nu aveai habar atunci când ţi-a ajuns pentru prima oară la urechi numele marii literaturi şi, în final, poate vei fi suficient de curios încât să citeşti sau să le reciteşti operele.” Sau, de ce nu (ipoteza noastră) să azvârli naibii cartea scârbavnicului autor... Suntem asiguraţi că opul abordează „toate întrebările dificile pe care profesorii de liceu se tem să le pună: care-i treaba cu Lewis Carol şi fetiţele? E adevărat că J.D. Salinger îşi bea propria urină? Cu câte femei - şi bărbaţi – s-a culcat de fapt lord Byron? Și cum se face că lui Mark Twain nu-i plăceau copiii? Niciodată marea literatură n-a fost atât de amuzantă”. Eu n-aş crede că devine mai amuzantă, şi nici că astea-s marile întrebări pe care profesorul de literatură şi le pune când trebuie să vorbească în clasă despre Shakespeare, Balzac, Poe, Dickens, Tolstoi: doar nu viaţa privată a scriitorului, ci opera lui constituie motivul preţuirii şi studierii în şcoală. Pe de altă parte, la urma urmei, de ce nu? Oameni sunt şi cei din breasla scrisului, la fel supuşi ispitelor, de ce n-am şti când şi cum au călcat strâmb, mai ales că, uneori, bizareriile de caracter oferă anumite sugestii pentru explicarea operei? Conduita „de mortuis nil nisi bene” s-o impunem şi-n cazul unor puternice personalităţi publice care, într-un fel sau altul, au contribui la închegarea moralei secolelor? „Să faci ce zice popa, nu ce face popa” spune o veche zicală românească, lesne de extins şi-n cazul raportului viaţă / operă scriitoricească. La urma urmei, nu cred că infidelitatea lui Shakespeare, bard cu o mulţime de copii din flori, poate afecta preţuirea acordată de posteritate celor 26 de sonete de dragoste dedicate, „scandalos”, unei (alte) femei măritate! Răbojul păcatelor din cartea lui Schnakenberg aduce cu vânătoarea de vrăjitoare ce acuza legătura cu diavolul după analizarea aluniţelor de pe trupul penitentei. Din acest punct de vedere, detaliile indecente şi morbide care populează paginile ilustrate (!) ale opului aduc mai degrabă cu investigaţia tabloidului de scandal. La deshumarea lui Byron, după scurgerea a 114 ani de la moarte, s-a constatat că „organul sexual arăta o dezvoltare nefirească”. Deloc n-aş crede că asta (sau doar asta) ar explica cele peste 250 de cuceriri amoroase atribuite bardului şchiop din naştere, cât mai ales inegalabilul şarm personal al vestitului amorez. „Ei, şi ce? ” îţi vine să exclami dând pagină după pagină şi aflând că bulimicul Balzac fuma haşiş, Allan Poe era un beţivan notoriu, Dickens arăta că-i obsedat de cadavrele expuse la morga pariziană, surorile Brontë se drogau, Thoreau se distra trăgând mâţa de coadă (la propriu!) şi plimbându-se la nesfârşit cu barca pe râu... Întrerup şirul evocării păcatelor pentru a include o paranteză Thoreau: singura lui carte apărută vreodată în România i-am publicat-o prin 1975 la Editura „Junimea” în traducerea lui Alfred N. Care traducător până la urmă s-a contaminat definitiv de fixaţiile autorului (mai puţin, sper, chestiunea cu mâţa) devenind la fel de „refuznic” faţă de civilizaţia veacului: şi-a construit în curtea casei, de unul singur, ditamai vasul cu pânze (a trudit ani în şir, investind în originala arcă tot ce a câştigat din leafă şi colaborări editoriale) cu care a pornit-o hai-hui pe mările şi oceanele lumii. Deţine, acum, câteva recorduri în materie de navigaţie cu vele şi de-l cauţi, îl afli mereu... pe apă. Dar să reiau: Walt Whitman a fost homosexual, Tolstoi declară singur că „Nu există fărădelege pe care să n-o fi comis”, Emily Dickinson era lesbiană ş.a.m.d.. ş.a.m.d. Repet întrebarea: ei, şi ce?

 Probabil că ar trebui să pretind editurii „Art” remunerarea acestei recenzii ca publicitate: cu siguranţă, vânzările vor creşte.

P.S.

Un cititor este interesat să afle numele deputaţilor basarabeni din Sfatul Țării identificaţi în cimitirele ieşene. Iată-le: Teofil Ioncu, decedat la 16 III 1954, înhumat la Cimitirul „Eternitatea“ ; Atanasie Chiriac, 24 IV 1977, Cimitirul „Eternitatea“; Gheorghe Nastase, 1985, Cimitirul „Podgoria Copou“ Iaşi; Vasile Harea, 1987, Cimitirul „Sfântul Vasile“ Iaşi; Ion C. Inculeţ, Cimitirul comunei Bârnova (Capela familiei); Ilarion Buiuc, Cimitirul „Eternitatea“.