Mircea Radu IACOBAN

Umberto Eco spunea că inteligenţa are limite, dar prostia, nu. Ne-a lipsit până acum unitatea de măsură aptă să stabilească niveluri, limite şi praguri. Nu-l putem crede până la capăt pe Heine („În lume sunt mai mulţi proşti decât oameni”); de-or fi mulţi, de-or fi puţini, proştii mor, prostia rămâne (zis-a Caragiale)... De pe internet aflăm că, în fine, prostia poate fi comensurată: unitatea de bază în noul sistem de operare, etalonul adică, urmând să fie Bekalul (Bk), cu subdiviziunea Vg (Vanghelul). Am obiecţii: e-o eroare adâncă să-i consideri proşti pe Becali şi Vanghelie. De-ar fi aşa, ar însemna că restul românilor sunt şi mai proşti. Că prea ne-au jucat „etalonii” pe degete cum au vrut, umplându-se de voturi, funcţii, bunuri şi parale, în vreme ce nouă ne-a rămas doar să pândim pensia cu nădejdea c-om avea-o şi luna viitoare!

Din păcate, nu găsesc adjectivul acceptabil pe care să-l propun în loc. „Isteţ” să fie? Nu merge, fiindcă Dicţionarul tot pe-acolo se-nvârte în prima parte a definiţiei, adică, „isteţ = deştept, inteligent, iscusit, priceput, dibaci”. Partea a doua parcă s-ar potrivi mai binişor („şmecher, şiret, viclean, prefăcut, făţarnic, vioi, dinamic”), numai că nu poţi alege dintr-o definiţie doar ceea ce crezi tu de cuviinţă.

Probabil că încă nu s-a inventat termenul care să înmănuncheze într-o singură vocabulă inteligenţa primară în stare gemă, şmecheria, incultura deplină, bigotismul adânc, lipsa totală de scrupule, mârlănia în gând şi-n faptă – precum şi restul atributelor ce s-ar potrivi-mănuşă ştim noi cui. Din păcate (ori din fericire), noua unitate de măsură vine prea târziu, fiindcă zilele prostiei sunt numărate: s-a descoperit gena care o generează! Au identificat-o cercetători de la Universitatea Emory şi au denumit-o RGS-14. Va să zică tu, prostul proştilor, iei recomandarea de la medicul de familie, cumperi de la farmacie fiola, ţi se pune o perfuzie cu serul miraculos şi din idiot devii geniu. Nu-i greu de bănuit că tot românul s-ar buluci la uşa medicului mai ceva ca la service-urile ce montează cauciucuri de iarnă, solicitând, în virtutea drepturilor omului, grabnică perfuzare.

Imediat, vaccinul se va vinde pe sub mână; la fel de instantaneu vor apărea pilele, listele de priorităţi, intervenţiile politice, exceptările şi derogările. Ţara ar avea enorm de câştigat dacă primul tratat va fi guvernul. Dar ce se va întâmpla mai departe? Abia atunci începe marea dramă. În ţara deştepţilor, evident, nu mai poate fi prostit nimeni. Candidaţii dubioşi nu mai au cum năuci un popor blagoslovit cu IQ maxim. Cei ce dădeau tunuri vor avea de a face cu un stat la rându-i deşteptat, ca efect al cumulării celor 22 de milioane de inteligenţe reşapate, aşa ca ingineriile financiare, oricât de isteţe şi de susţinute partinic, se vor poticni decisiv în zăgazul contrapus de leacul anti-Simpson. Toţi fiind egal-deştepţi, dialogurile ar urca în sfera strălucirii fade, nu vom mai avea Academie, grade didactice, note în catalog, ierarhii politice, prostul satului va cere daune pentru că a fost injectat cu întârziere, poliţiştii vor sclipi (intermitent) de inteligenţă, orice tactică, de la table la războiul atomic, fi-va anihilată „in nuce”, vor dispărea bancurile şi comediile, iar măria sa alegătorul deştept se va afla în grea cumpănă când va trebui să aleagă tot un deştept dintr-o listă ornată numai şi numai cu deştepţi. Funcţionează, însă, şi o îndoială: o sugerează Belinda Cannone în cartea „Triumful prostiei – mic tratat despre prostia inteligenţei” , unde analizează „mecanismele care produc prostia tocmai pe tărâmul inteligenţei”. Altfel spus, este studiată „neghiobia inteligenţei: într-o lume a deştepţilor, va funcţiona reflex o nouă ierarhie, dar scara gradaţiilor nu va mai porni de jos, de la prost către deştept, ci va marca doar nuanţări în etajul superior, afectat minţilor luminate. Şi tot la departajări şi etajări gingaşe se va ajunge... n-o fi mai bine s-o lăsăm baltă cu speculaţiile şi cu experimentările pe şoareci? Doar prostia, de când hăul, e scrisă-n legile omeneşti...”

Intuiesc pasul următor: şi cultura va deveni injectabilă. La farmacie, fiolele fi-vor orânduite ca-n rafturile librăriei: clasicii cu reducere, contemporanii la pachet cu „Stăpânul inelelor”. Iei un hap şi-ai citit „Război şi pace”, înghiţi altul, şi gata, eşti doctor în filosofia lui Heidegger. Dispare şcoala, dispar rosturile copilăriei, dragostea se va programa pe computer, dispar politicienii, fiindcă lumea, deşteptându-se, nu-i mai votează – nimic mai trist, mai fad şi mai plicticos decât o ţară fără proşti. Singura soluţie rămâne importul.