Mircea Radu IACOBAN

Scrisoarea poartă data de 5 octombrie 1977. Au trecut, deci, 40 de ani! Grigore Vieru încuviinţa cu bucurie să i se publice prima carte în România: „Fraţilor, nu ştiţi câtă îmbărbătare şi mângâiere mi-aţi adus!” Relaţiile cu Basarabia erau, atunci, drastic reduse – nu cumva să-i supărăm pe ruşi. Grigore, cetăţean… sovietic, poet născut iar nu făcut, nu ezita să se considere deschis, înainte de toate, român, în pofida măsurilor contondente ale Chişinăului, dar şi a politicii noastre oficiale temătoare şi ezitante. Am izbutit să-i public cu greu, în 1978, prima carte în România (cea dintâi cu litere latine a unui basarabean!) şi i-am „gospodărit-o” pe cea de a doua. Cu alte prilejuri am evocat peripeţiile editărilor, nu mai revin.

Acum patru decenii, n-am înţeles până la capăt formula „îmbărbătare şi mângâiere” din scrisoarea poetului unionist, considerând-o floricică epistolară şi-atât. Doar bănuiam persecuţiile de care avea parte atunci (cărţi oprite – într-una, pentru copii, a fost învinuit că, descriind curcubeul, sugerează tricolorul românesc! – chemări la ordine, reproşuri publice, geamuri sparte, critică ostilă ş.a.m.d.), dar eram convins că, după obţinerea independenţei, Basarabia va şti să-şi onoreze cum se cuvine valorile naţionale reprezentative. S-a întâmplat exact pe dos: după 1990, în pofida preţuirii în vertiginoasă creştere ce i-o arătau cititorii şi critica onestă, Grigore a fost supus unui tratament oribil. Culmea-i că nu l-au hingherit în presă ruşii, ucrainenii şi, în general, rusofonii, ci, totdeauna, condeie româneşti! Şi-i timpul să se afle!

Valeriu Senic, profesor de română, a mitraliat continuu atât autorul, cât şi poezia lui Grigore, cu vocabule de calibrul „scârnav, nătâng, mocofan, siluitor, nerod, necioplit, struţo-cămilă, putregai, mincinos, neghiob, patrihoţ, unsuros, bleg” ş.a.m.d. Principala învinuire Senic o formulează astfel: „Tu, care ai linguşit căţeleşte fiecare arătare de român pârlit, strigi din toţi bojocii despre ideile gudurătoare pe lângă tot ce este cizmă străină”. Cum se vede, Senic aşază semnul egalităţii între „român” şi „cizmă străină”! Alte acuze ale tribunalului „moral” comunisto-moscovit prezidat de Senic: „Tu, care ai ponosit neamul ca pe unul degradat că nu vrea Unire...” Iată că filologul Senic a scăpat din vedere, în dactilogramă, o eroare (din punctul lui de vedere) de zile mari: a scris Unire cu majusculă. Cum merită scris! Mai departe: „Tu umbli meteleu cu fofârlica unsuroasă a ideii duşmănoase a românismului...” Asta-i: Grigore Vieru propagă o idee duşmănoasă, deci, este duşman. Şi cum se procedează cu duşmanii ne învaţă Lenin: „să-i strivească mânia proletară”!

Valul de injurii nu s-a stins niciodată – şi nu l-a stăvilit nici tragica moarte a poetului. Vârf de lance într-ale denigrării oarbe şi încrâncenate continuă să fie, încercând din răsputeri să maculeze amintirea poetului, un oarecare Mihai Conţiu, român (!) din Bacău aciuat peste Prut şi posesor de cetăţenie a ... Republicii transnistrene. Individul a scris zeci de articole împotriva „spionului român Vieru”, publicate în gazeta semioficială „Moldova Suverană”. Limbajul este foarte greu reproductibil; totuşi, cutez câteva citări (şi nu dintre cele mai grobiene), cerând cititorilor scuzele cuvenite; la urma urmei, cineva trebuia s-o facă odată şi odată! Iată: „Bă, rahatule, te mănânc cu fulgi cu tot!”, „Vierule ai scris stupizenii şi tâmpenii scoase din prepuţul gândirii”, „urina secolului se transformă în ţurţuri la streşinele casei bardului, iar un astfel de ţurţur îi cade în cap”... Şi mai trist este că un tratament similar în fond, dar civilizat în aparenţe, i-au rezervat poetului acum urcat pe soclu în Copou şi doi merituoşi şi respectabili condeieri ieşeni – Mihai Ursachi şi Cezar Ivănescu, dornici, probabil, să se alăture înverşunării elitiste de pe Dâmboviţa ce nu ierta faptul că Grigore n-acceptă să-l renege ca amic pe Adrian Păunescu (deci, Vieru... nu-i poet!).

Istoria literară va înregistra, desigur, bizara coalizare instinctivă a dreptei bucureştene cu stânga chişinăoană – în ultimă instanţă, unire... împotriva unirii! Nicolae Dabija explică: „Pentru ce a fost iubit Grigore Vieru? Pentru talent, curaj, dârzenie, omenie, demnitate, credinţă, bunătate, curăţenie, verticalitate. Pentru ce a fost urât Grigore Vieru? Pentru talent, curaj, dârzenie, omenie, demnitate, credinţă, bunătate, curăţenie, verticalitate. Exact aceleaşi calităţi unii le considerau defecte. Şi viceversa”.