Mircea Radu IACOBAN

Nu-i adevărat că-n cupele europene n-ar exista echipe slabe! Aşa cum arată Lugano acum, ar duce-o greu şi-n Liga a II-a românească! Joi, FCSB a avut o primă repriză de coşmar, a-ncasat un gol de grădiniţă şi aveai senzaţia că steliştii abia atunci s-au cunoscut, pe ştirbul şi puhavul gazon elveţian. Port urmele unei mai vechi spaime de echipele elveţiene de pe vremea când transmiteam la radio, în urmă cu jumătate de veac, de la Zürich, meciul Elveţia-România, disputat în preliminariile europene: ai noştri, cu Dobrin, Lucescu şi Nunweillwerii în echipă, au încasat 7 (şapte!) goluri. Fotbalul din Ţara Cantoanelor ne-a mai umilit cu 1-4, la Bucureşti şi-n preliminariile Mondialului din 1994. Din 1967 încoace, niciodată nu le-am marcat elveţienilor mai mult de 1-2 goluri, în vreme ce ei izbuteau să facă golaveraj cu Naţionala României!

Echipele noastre de club au şi ele pe suflet amintiri vineţii de pe urma contuziilor elveţiene. Cu toate astea, Steaua a luat mult prea în uşor confruntarea cu Lugano, fiind necesară o întreagă repriză întru dezmeticire. Şi nu răsfăţatele vedete au determinat resurecţia, ci un puşti, Man, care a făcut îndelungată şi nemeritată tuşă după venirea de la Arad. Şansa lui au fost indisponibilităţile ivite în alcătuirea echipei, altfel se-ntorcea şi el umilit de unde a plecat. Ceea ce aşază sub semnul întrebării modalitatea integrării, utilizării şi punerii în valoare, la FCSB, a talentelor adunate cu râvnă de Göbsek din toată ţara şi din toate colţurile lumii. Golubovici, golgheterul jucătorilor străini, n-a făcut doi bani la FCSB. Golovca s-a stins imediat ce a ajuns în Capitală. Alibec a ajuns umbra lui Alibec de la Astra (aici, poate, s-ar cuveni să-i cer scuze lui Daum: totuşi, are ochi, se pare că nu degeaba l-a „sărit” mereu din lotul Naţionalei!). Nu mai înşir alte (multe!) nume de „meteori” cărora Steaua le-a oferit nu confirmarea, ci dimpotrivă, i-a împins către periferia fotbalului; unii au izbutit cu greu să-şi menţină poziţia într-un acceptabil box-office al refuzaţilor, alţii pur şi simplu s-au stins, dar şi mai semnificative par cazurile în care jucători plecaţi cu sictir de la Steaua au devenit... stele pe alte meridiane.

Dayro Moreno de pildă, columbianul de care Becali nu ştia cum să mai scape prin 2010, este acum faimos în America de Sud, şi-i cel mai preţuit fotbalist în ţara lui, unde a marcat 3 goluri la Naţională şi 23 la echipa de club, Atletico... Poate şi desele schimbări de antrenor la Steaua, nutrite din înalta preţuire acordată clipei şi prea puţină continuităţii, trudei de durată, răbdării, construcţiei în timp, determină îndoielnica gestionare a valorilor certe tezaurizate la un moment dat şi, apoi, suspect de repede abandonate. Sau, într-adevăr, traversăm un moment cumplit de secetos în care, din varii motive, fotbalul românesc nu mai produce talente. Orice ai face (şi câte ar fi de făcut!), de unde nu-i, nu-i!

Cum am putea interpreta succesele antrenorilor români plecaţi „afară” după ani şi ani în care, acasă, n-au izbutit mare lucru? După cum consemnează presa, Bölöni, cu echipă abia promovată din „B”, este în clasamentul Belgiei, cu Antwerp, peste campioana Anderlecht, peste Genk şi Gent. Tot în Belgia, Rednic, după ce a salvat miraculos Muscron de la retrogradare, se află la un singur punct de locul 2 şi-i şi el cu echipa peste Anderlecht. Răzvan Lucescu, la PAOK, a primit un singur gol în cinci etape şi are mai multe puncte decât campioana Olympiakos. Reghecampf este pe locul I cu Al Wahda. Olăroiu, cu Al Ahli, are acelaşi punctaj ca şi liderul. Nu mai vorbesc despre Şumudică (autor al unor performanţe remarcabile şi-n ţară) care, cu Kayserspor, are cinci meciuri consecutive fără înfrângere şi-i la egalitate cu Fenerbache, echipă doldora de vedete (Van Persie, Soldado, Isla, Giuliano, Valbuena ş.a.). Antrenori, deci, am avea. Ne lipseşte, însă, esenţialul: fondul de tinere valori capabile să se exprime la nivelul pretenţiilor fotbalului modern. Ne-ar mai lipsi, apoi, cluburile puternice, stabilitatea financiară (nu numai) a ligilor inferioare, o Federaţie realmente profesionistă, şi... public în tribune. Tiago Lopes, transferat în Turcia, cere imperativ: „Aduceţi spectatori şi plătiţi salariile!” Despre plata lefurilor, cât se poate de în firea lucrurilor, nici n-ar trebui să se discute, dar despre tribunele goale, da: publicul nu poate fi adus cu anasâna, precum „masele entuziaste de oameni ai muncii” la defilările de la 23 august. Aici e cu dus-întors: dacă spectacolul fotbalistic merită, vine şi publicul. Dacă nu, nu.