Mircea Radu IACOBAN

De foarte multă vreme n-am mai ajuns în acel ascuns cotlon al Prutului unde se deschide o ciudată peninsulă, firav legată de malul românesc precum cireaşa de codiţă. Zona-i cât se poate de izolată şi Basarabia la o azvârlitură de băţ, drept pentru care doi iubăreţi de dincolo de Prut treceau seara râul în înot spre a se giugiuli cu iubitele din Grozeşti. Până la urmă i-au prins, cu termoviziunea, grănicerii din Răducăneni, şi cum nicăieri în lume justiţia n-are nici umor, nici sensibilităţi la astfel de poveşti amoroase, bieţii iubăreţi probabil că încă fac puşcărie pentru trecere frauduloasă a frontierei... Grănicerii, surprinzător de stilaţi şi manieraţi, sosesc la ţanc şi mă controlează abitir la documente: o singură hibă: reglementele spun că, la venire, trebuia să fac mai întâi act de prezenţă (la 4 dimineaţa!) şi să mă înregistrez în scriptele pichetului aflat hăt departe, la vreo 20 de km. De data asta, treacă-meargă, dar să nu se mai repete... Profit şi-i întreb de una-alta, spre a-mi orândui amintirile. Cu 30-40 de ani în urmă, când CAP-ul de aici (Grozeşti) îl avea preşedinte pe Victor Surdu (locuia în gazdă la o babă chiar... surdă; de câte ori veneam, mă onora cu borş de raţă şi mi se plângea că acuşi moare şi ea tot n-a văzut statuia lui Cuza de la Iaşi); Victor răspundea de râme şi de mijlocul de transport până la Prut, adică, tractorul ce târa după el cositoarea ce-o încălecam amândoi. Grănicerii, tineri, nu l-au cunoscut, da-l ştiu din auzite: „zice lumea că era harnic şi bun la treabă; ce i-o fi trebuit politica?”

Victor a plecat din astă lume înaintea băbuţei care tot n-a ajuns la statuia lui Cuza. De-ar fi avut zile, putea să vadă, tot la Iaşi, şi monumentul lui Surdu: clădirea fostei Bănci Agricole, acum sediul SRI. Nu cred că există în România o construcţie mai încărcată cu zorzoane stupide şi de mai prost-gust precum trecătoarea bancă zidită de PDAR!... Întreb de tractoristul care mi-a scos vechea Dacie cu... caii (cauciucurile tractorului erau şterse şi patina) din ştioalna de sub digul spălat de straşnicul potop văratic. „Milică? A murit anul trecut”. Dar băbuţa la care am ajuns, spre a cere ajutor, clefăind desculţ printr-un kilometru de hulpav glod moldav, ce mai face? (Ca să-l cheme pe Milică, aflat la barul rural „Europa”, s-a căţărat atunci, cu fustele fâlfâind, pe-o scară până-n podul grajdului, că numai acolo avea semnal la telefonul mobil)? „De tuşa Floarea întrebaţi? Da’ cine-o mai văzut-o, ehei, de la Iliescu încoace? S-a mutat şi ea în ceruri, na, îi venise sorocul”.

După episodul cu intrarea „Daciei” în mâl până deasupra roţilor, ori de câte ori veneam opream la una dintre stâne, spre a ne interesa cum va fi vremea, să nu ne prindă iar potopul pe bahnă. Preţul fix al prognozei: un pachet de Carpaţi. Vieţuia acolo un baci bătrân, vestit practicant al meteorologiei populare: lovea cu băţul într-un pâlc uscat de ciumăfaie şi, după cum suna răspunsul frunzelor ca tabla, izvodea predicţia zilei. Nu greşea niciodată! „Pe moş Spiridon l-a luat apa când au fost marile inundaţii. Nu cumva vă taxa şi pe dumneavoastră pentru starea vremii? Avea un aparat cu tranzistori în colibă, ce vă spunea, ascultase dis-de-dimineaţă la radio”. Unde-i Gelu V., să afle că meteo-minunea de la Grozeşti, pe care o lăuda în dreapta şi-n stânga, nu era decât o şotie isteaţă şi-atât? S-a dus şi Gelu: era cel mai autorizat ciupercar din câţi cunosc: la el apelam pentru diagnoză când găseam bureţi mai chisnovaţi. La Prut, când nu trăgea peştele, dispărea jumătate de ceas în luncă şi niciodată nu se-ntorcea fără ciuperci de-o tocană!...

Parcă-s înconjurat, pe malul Prutului, de umbrele celor ce au fost, oglindite în apa amintirilor. Şi nu numai ei s-au mistuit în neant: venind de la Iaşi, am trecut podul vegheat de inscripţia „Râul Cozia, păstraţi apele curate”. Ce să păstrezi, că nici fir de apă! Nu mai curge de mult, câtă vreme în albie s-au îndesit tufari şi buruian de-n metru. Cine mai ştie că, pe răposatul râu Cozia, s-a întâlnit la 1421 Alexandru cel Bun cu Lennoy, trimisul regelui Franţei? A dispărut în ceaţă şi mănăstirea Bohotin, una dintre cele mai vechi construcţii bisericeşti din Moldova. Ştefan cel Mare o pomeneşte într-un document din 1462. Am întrebat în toată zona, şi-n dreapta, şi-n stânga: nimeni, nici măcar preoţii, nu ştie unde va fi fost mănăstirea Bohotin! Trecând alt pod, citesc aceeaşi inscripţie: „Păstraţi apele curate. Râul Bohotin”. Nici un strop de apă care să adăpostească barem un mormoloc! Care râu?...

Încet-încet, toate trec! Trece şi ora solunară: marţi, la Prut, peştele a catadicsit să mişte cât de cât în două reprize: între 5,45 şi 7, apoi între 8 şi 9. Atât. „Râul blestemat” pare ostil şi mofluz. Prind trei plătici, apoi ditamai peştanul (crap) rupe firul când simte minciocul şi, în fine, scot la mal un ciprinid de vreo trei kile. Văzând că sare avatul undeva, sub nişte sălcii, m-am dus cu twister-ul. Degeaba: apa era prea tulbure. Întors la „sediu”, constat că mi-a dispărut o lansetă cu tot cu suport. Nu poate fi decât isprava crapului chinezesc cteno, prăsit nu se ştie când şi cum în Prut. Dacă tot eram în plină şedinţă de spiritism...