Mircea Radu IACOBAN

Promiteam o revenire asupra cărţii de reală excepţie „Teatru esenţial” (Ion Luca). Fireşte, într-un cotidian n-are cum să-şi afle loc recenzia aplicată şi detaliată, care nu poate fi decât... kilometrică la o astfel de reuşită editorială şi, mai ales, în faţa unui atât de incitant subiect. O va face, probabil, „Bucovina literară” şi, sper, nu numai. În spaţiul acestei rubrici putem încerca „o repede ochire” asupra Cazului Ion Luca, pilduitor exemplu al disoluţiei mai mult decât fireşti a creaţiei literare sub asuprirea tâmpă a politicului exacerbat. „De unde eram căutatul primei noastre scene, eu dispar de pe scenele teatrelor (...), dispar din conştiinţa conducătorilor de teatre, dispar din conştiinţa publicului” – se căina dramaturgul într-un Memoriu din 1964. Şi explică, premonitoriu, într-o scrisoare din 1945: „M-am apucat să scriu o piesă proastă. Se cere aşa!” Când porneşti la drum cu ideea că nu vei izvodi decât un rebut literar, asta-ţi iese: un rebut.

Luca a avut neşansa să-şi risipească anii maximei potenţe scriitoriceşti taman în vremea când înmugurea şi înflorea proletcultismul românesc. A trăit din scrisul său, preţuit şi consistent remunerat înainte de 1944. După „eliberare”, dramaturgului cu două doctorate (drept şi teologie), cu piese jucate (nu numai) la Naţionalul bucureştean şi traduse în mai multe limbi, autor de cărţi polemice şi susţinător al unor conferinţe de răsunet, fost deputat în primul Parlament de după Marea Unire, i s-a oferit un biet post de „învăţător de rusă la clasa a IV-a” în Vatra Dornei. Trebuia, obligatoriu, să încerce cumva reinserţia în lumea literelor; mai întâi scriind „ce se cerea”, şi apoi apărându-şi din toate puterile atât vechile piese, cât şi noile creaţii. N-avea prea mari şanse nici într-un caz, nici în celălalt: mai întâi, de la tematică şi până la filosofia din care-şi trage sevele, teatrul lui de altă dată n-avea cum să intereseze, nici şanse „să treacă” într-un deşert literar sfarogit de „soarele” Deşliu & comp.

Luca îşi formulase răspicat crezul în broşura „Bolşevism şi creştinism” (1922): „Opus materialismului istoric al şcolii bolşeviste, care, urmărind revoluţia economică a lumii, crede că va transforma integral viaţa oamenilor, doctrina creştină susţine că nu evoluţia economică va putea reforma în bine societate, ci revoluţia sufletească” – adică taman zona în care-şi propunea să investigheze dramaturgul, sondând subconştientul, inconştientul, fatalitatea, apăsarea destinului, forţele ancestrale ş.a.m.d. Cinstit vorbind, nu era prea mare deosebire, valoric, între piesa lui Luca „Apele-n jug” (sabotorii de la Hidrocentrala Bicaz!) şi răspremiatele „Minerii din Maramureş” ori „Lazăr de la Rusca”. Evident, stilistic nu se pot compara, nici ca elocinţă, prozodie, ţinută generală a limbajului. Hiba comună o detaliază referatul secretarului literar de la Naţionalul ieşean, I. Sârbu: „Schematismul eroilor şi al situaţiilor înfăţişate. Personajele sunt lipsite de viaţă şi reduse la situaţia de difuzoare a ideilor autorului...” etc., etc.

Luca scrie memorii şi solicită audienţe. După ce i-a acceptat programarea, Baranga l-a ţinut o oră la uşă (citea presa) şi nu l-a primit: i-a trimis apoi vorba că piesa „Iubire învrăjbită” nu i-a plăcut. Referatele la mai toate piesele ce le propunea conţineau citate din Stalin, Fadeev, din „Pravda” şi „Scânteia”; unele sunt surprinzător, favorabile, dar cele mai multe barează sever calea către scenă. Luca îşi continuă lupta şi iată-l într-o dezbatere prezidată de însuşi ministrul Culturii, Eduard Mezincescu. Discuţiile, după cum atestă stenograma, au ţinut ore în şir (aş vrea să văd, azi, un ministru al Culturii discutând barem o clipită cu un autor!). Proastă piesa („Apele-n jug”), şi mai proaste discuţiile: reproşurile ministrului au fost de calibrul „Legătura cu duşmanul de clasă nu se vede, nu se vede ce îi mână pe acei bandiţi să acţioneze aşa şi nu se vede nici platforma lor de clasă, nici legătura cu agenţii imperialiştilor”. La o altă nesfârşită discuţie, de astă dată cu ministrul adjunct Rodan (?), la care a participat şi Camil Petrescu, Luca a argumentat precum că nu numai la Bicaz, ci şi-n Franţa s-a evacuat o provincie întreagă pentru construirea unei hidrocentrale. Răspunsul lui Rodan: „Poate fi o asemănare între cele două fapte? Acolo există un regim criminal burghez, care construieşte pentru burghezi. Noi construim aici, dar la noi construieşte poporul (...) nu vânzătorii de ţară, ca cei din Franţa.” I-auzi! Nici să râzi nu-ţi vine citind astfel de idioţenii ministeriale! Dramaturgul de la Dorna, care „nu are altă biografie decât propria-i creaţie”, este, de fapt, un învingător... învins. Explicabile cele petrecute în „obsedantul deceniu”, greu de explicat uitarea ce l-a învăluit acum. Cartea lui Nicolae Cârlan poate oferi şansa unei bine motivate redescoperiri.

N-aş vrea să închei fără o foarte măruntă precizare de ordin biografic: se scrie în câteva locuri despre un colonel de securitate introdus de Primăria Dorna în „spaţiul vital” al vilişoarei lui Luca. Am fost de faţă la instalarea noului locatar: era un biet miliţian bine crescut, care-şi descălţa cizmele la intrare, să nu-l tulbure pe dramaturg („tov-ule, şi eu scriu la Circă, da’ n-am nevoie de atâta linişte!”) O fi ajuns colonel? De securitate?