Mircea Radu IACOBAN

Epigramiştii au rezolvat simplu vechea dispută privind întâietatea oului sau a găinii: „Eu cred că-ntâi şi-ntâi de toate / A fost Muzeul Oului din Vama!” Cum de-a ajuns comuna bucovineană Vama adevărat epicentru al epigramei româneşti şi Muzeul Oului pe unul din primele locuri ale Top-ului naţional „Zece frumuseţi rurale ale României ce trebuie neapărat vizitate”? Ar explica-o tot o zicere, dar de data asta nu enigmatic interogativă, ci apăsat afirmativă: „Omul sfinţeşte locul”. Încă de acum 40 de ani, când scriam despre fabulosul Muzeu al lui Toader Hrib şi despre atât de originala „Cronică de la Arbore”, propuneam ipoteza potrivit căreia în „Țara de Sus” continuă să persiste un tonic şi profund sentiment al românităţii, temeiniciei şi continuităţii, exprimat prin respectuoasă preţuire a trudei înaintaşilor, printr-o receptare aparte a sonurilor istoriei şi prin cultivare rodnică a valorilor etno-folclorice autentice. Dacă se găseşte cine să aprindă scânteia şi, apoi, să vegheze întreţinerea focului, în juru-i se coagulează „intelighenţia” locului, iniţiativa iradiind apoi benefic tot mai departe. A răposat Moş Toader, s-a mistuit în neant şi Muzeul de la Arbore, celor ce l-au moştenit lipsindu-le nu numai bagajul cultural necesar, ci mai ales sentimentul responsabilităţii faţă de mărturiile unice ale identităţii ruralului românesc tezaurizate cu drag şi sârg într-o viaţă de om. Din fericire, la Vama moştenirea se continuă benefic şi în plan spiritual, nu numai în acela al preluării rapace a bunurilor rămase. Odată, demult, Ion Orşivschi mi-a arătat „oul” Muzeului Oului: covăţica în care a adunat în urmă cu mai bine de jumătate de veac cele dintâi „ouă închistrite”. De-o vreme, întemeietorul s-a retras în plan secund, fiicele continuându-i spectaculos strădania: deplin meritat, „în faţă” s-a postat acum Letiţia Orşivschi-Heiser, inginera-profesor ce gospodăreşte originala instituţie muzeală privată răs-vizitată şi de români, şi de străini. Voi scrie în cele ce urmează şi despre ea, fără a-i uita tatăl, fostul meu coleg la Liceul din Suceava. A dispărut din clasă cu 33 de zile înaintea examenului de maturitate: era fiu de chiaburi, afară din şcoală, în numele luptei de clasă şi al democraţiei muncitoreşti! Întors în satul său, Păltinoasa, Orşivschi a constatat că trebuie să-şi revizuiască şi noţiunea de „acasă”, fiindcă părinţii, izgoniţi din locuinţa strămoşească, îşi duceau zilele în grajd (în locul lor se mutase un reprezentant al noii puteri locale). Bunicul Letiţiei a scăpat de arestare fugind în codru noaptea, numai în cămaşă. L-au ocrotit pădurarii. Destinul familiei părea deplin frânt – dar n-a fost să fie până la capăt. Covăţica avea să devină Muzeu ce găzduieşte mii de adevărate broderii migăloase pe coaja albă şi subţire, mostre ale bunului-gust, imaginaţiei, echilibrului coloristic şi măiestriei meşterilor populari din Țara de Sus. Letiţia a izbutit să completeze originala colecţie până şi cu ouă de emu, nandu, tinamu (ce dihănii or fi astea?), broască ţestoasă, flamingo, vrabie, potârniche, fazan, prepeliţă, struţ… ba chiar şi de crocodil! O bună parte din casa lui Orşivschi găzduieşte un al doilea muzeu, deschis doar pentru prietenii interesaţi de alte valori etnografice autentice. Aici, doamna Orşivschi este ghid: pas cu pas, descoperi formidabile icoane naive din veacul XIX, piese reprezentative pentru portul populat vămean brodate, în iernile lungi, cu incredibilă răbdare şi devotament, instalaţii primitive de ţesut, unelte gospodăreşti cioplite în lemn de frasin, fotografii de familie străvechi din care nimeni nu zâmbeşte – femei strâns îmbrobodite, străvechi tipic bucovinean, plasate ţeapăn în cadrul pretenţios şi artificial al „studioului foto”… Dar care-i relaţia oului cu… epigrama? La aniversarea suceveană a promoţiei 1956, Ion Orşivschi mi-a înmânat, nu fără oarece mândrie, un CD bine conceput şi un teanc de cărţulii semnate de Letiţia. Mai ales literatură epigramatică, în care autoarea se simte în largul ei. Versifică şi „cronici” ale festivalurilor ce le-a organizat şi la care a participat în mai multe ediţii (Vişeu, Buzău, Vama, Gura Humorului (ce nume predestinat!), Râmnicu Vâlcea, Chişinău, Craiova, Mizil, Iaşi, Strehaia etc.). Are o puţin obişnuită îndemânare într-ale versificaţiei (ceea ce poate fi şi o primejdie, condeiul trebuind din când în când strunit), izbutind să întreţină o perpetuă stare de bună dispoziţie care, în lumea noastră posomorâtă a politicalelor agresive, are statut de „rara avis”. La Vama, „rara avis” e-o pasăre ce ouă umor. Să ne mai şi veselim, că, nu-i aşa, trăim o singură dată!