Mircea Radu IACOBAN

• Firma de cablu m-a blagoslovit, gratis, cu încă un telefon. Nu-l folosesc. Cinstit vorbind, nici nu mai ştiu ce număr are. Cum-necum, soneria de alarmă i-a fost activată (cred că am umblat pe unde nu trebuie) şi-i programată pentru ora 1,30 noaptea. Încerc în toate felurile s-o dezactivez – zadarnic. Singura soluţie: până urnesc un meşter („apăsaţi tasta cutare”, după care... asculţi muzici) seară de seară mut telefonul cel nou în baie, unde sună-n prostie, dar nu-mi strică somnul. Îmi amintesc cât de greu era, cu decenii în urmă, să primeşti aprobare pentru montarea unui post telefonic: aveau prioritate cei cu funcţii, cu certificate medicale, dar mai ales cei cu destule... pile. Cu aparatul nou, încă două mobile şi bătrânul fix, am patru telefoane în casă – parcă-s la dispeceratul 112! Sunt anunţat că, în curând, voi avea şi fibră optică. Ca să ce? Tehnica veacului ne copleşeşte: singurătatea se tot subţie, cea ce-i şi bine, şi rău, fiindcă noi, cei ce am prins şi telefonul cu manivelă, resimţim prezenţa fiecărei tele-scule sofisticate ca pe un suspect intrus invaziv. Probabil, vechile spaime.

• Cea mai mică notă ce am văzut acordată vreodată de „Gazeta sporturilor” unui antrenor, adică 3, a primit-o Contra, după meciul nenorocit cu Timişoara. Acelaşi Contra este în cărţi, în aceeaşi săptămână, pentru preluarea onorantului post de selecţioner al Naţionalei. Absurd! Sunt contra Contra.

• Fiind programat la Cardiologie pentru periodica electrocardiogramă, mă aşez la ditamai coada. O femeie se oferă să-mi ofere loc în faţă: spune că mă cunoaşte „de la tipografie, unde a lucrat la tipar înalt”. Încerc să refac, din amintiri, peisajul secţiei cu vechi maşini clămpănitoare. Bătrânica amabilă să fie „puitoarea” codană la care ne uitam cândva, toţi, cu jind? Mai ştii? Se oferă să-mi cedeze rândul şi un personaj pe care nu-l recunosc nicicum – zice că am vânat cândva împreună. Aşa o fi, mulţumesc, da-mi păstrez locul. Când să-mi vină în sfârşit rândul, o fătucă deschide uşa cabinetului şi ne anunţă că va trebui să mai aşteptăm, fiindcă va avea întâietate un fost profesor de la Universitatea de Medicină. Apare şi profesorul, nimeni altul decât bunul meu amic D.G. Jenat, se oferă şi el să... Scenă de comedie!

• Aflu că salariaţii din aviaţie au „spor de... aviaţie”. Atunci de ce n-au şi poştaşii spor de poştă, învăţătorii, spor de învăţământ şi măturătorii, spor de măturat? De ce să încaseze magistraţii ditamai sporul de solicitare neuropsihică, atâta vreme cât respectiva solicitare face parte din fişa postului şi dintre riscurile meseriei pe care şi-au ales-o, ba chiar şi dintre argumentele ce susţin generozitatea retribuirii. Comparaţi schema de personal a oricărui Consiliu Judeţean din 1989 cu aceea de acum: atribuţiile s-au redus, numărul salariaţilor a crescut precum voinicul din poveste – ceea ce-i valabil pentru toate ministerele, agenţiile (de ce o mai fi nevoie şi de agenţii, câtă vreme avem ministere?), regiile ş.a.m.d. Să nu-i dai dreptate lui Cioran, care spunea că, în România, singura originalitate este haosul?

• Aflu că puşcăriaşilor din Brazilia li se reduce din pedeapsă dacă se apucă de citit. De citit, nu de scris! Cel mult 48 de zile pe an, câte 4 zile de fiecare carte. Aşa mai merge!

• Umblând prin vechile caiete, dau peste o poveste teribil de hazoasă: înainte de 1989, un doctor de la spitalul X se căznea de ani în şir să obţină râvnita aprobare pentru o călătorie în Apus. Numai că şeful lui direct, profesorul Y, îi furniza mereu referinţe proaste: „atenţie, ăsta nu se mai întoarce”. Şi chiar aşa s-a întâmplat: după punerea în mişcare a unei respectabile încrengături de potente pile, tânărul doctor a reuşit să ajungă în Italia, unde a şi rămas definitiv. De acolo, lunar, îi trimitea respectuoase scrisori profesorului Y (ştia că vor fi interceptate riguros de Securitate) cu texte de genul „Vă sunt adânc recunoscător, mult stimate domnule profesor, că mi-aţi dat curajul necesar să rămân în străinătate. Datorită sfaturilor Dvs. părinteşti şi adreselor pe care mi le-aţi furnizat, am reuşit repede să mă integrez...” Drept pentru care, cel care nu a mai primit vize a fost tocmai... profesorul.

• Pline televiziunile de „populare”! Dacă veşnicia s-a născut la sat, îşi dă duhul la tv! Fandoselile pseudo-folclorice din celălalt capăt al grilei de programe, în zona „Etno” şi nu numai, îţi iau ochii cu fastuoase costumaţii, chipurile populare, doldora de sclipici şi broderii aiuristice. Pe fundal ţopăie personaje incerte, cu zâmbete-stas comandate de regizorul de platou, iar textele cântecelor, „creaţii” naiv aduse din condei de înşişi dumnealor soliştii, n-au nimic din caratele creaţiei populare autentice. Nu-s decât tele-construcţii întemeiate pe fals: ceea ce se cântă acolo nu-i folclor, ceea ce se vede n-are strop de autenticitate etnografică!