Mircea Radu IACOBAN

În curte au înflorit solii toamnei: crinii de baltă (aşa s-or fi chemând?) îşi iţesc imaculatele trompete albe. Începe dansul frunzelor ruginite. Un trandafir restanţier mai cutează să rotunjească doi boboci pirpirii, una-două dintre muşcate insistă să-şi păstreze floarea, în rest, un general „pe loc repaus” prevestind somnul iernatic. Deocamdată, toamnă gri! Sus, la mansardă, noaptea mă asurzeşte pur şi simplu… un greier. S-a aciuat printre frunzele plantei căţărătoare („floare de ceară” s-o numi?) şi ţârâie sâcâitor, adevărată mitralieră. Îl caut amănunţit cu lanterna: de negăsit. Când m-apropii tace, după care o ia vitejeşte din nou. Las ferestrele deschise până noaptea târziu, doar-doar i-o veni iubita, ori s-o duce el s-o caute. Nici una, nici alta. Altă soluţie neexistând întru protejarea somnului, pulverizez cu Aroxol. Țârâitul percutant se curmă. Dimineaţa, găsesc amărâtul greier căzut mustrător, cu picioruşele în sus, chiar pe biroul la care scriu.  Ce vină o fi avut? Cânta şi el…

                                                                 *

Într-o carte a amicului N.D.F. aflu relatarea unei scene de vânătoare la care participa, pe  lângă Scroviştea, şi I.G. Maurer. Se aud hăuiturile gonaşilor, vin  mistreţii. Ciurda are în frunte doi vieri ce „bat” peste suta de kilograme. Maurer trage, primul mistreţ cade, ciurda se risipeşte, dar cel de al doilea, parcă hipnotizat, nu se mişcă din preajma doborâtului. „Nu mai trageţi!” – strigă Maurer. Pădurarii prind cu plasa animalul rămas stană de piatră. Era... orb. La cine ştie ce veche vânătoare, amândoi ochii i-au fost străpunşi de alicele „trei la fund” şi i-au rămas numai găvanele cicatrizate. Restul vieţii şi-a petrecut-o ţinându-se după mirosul vierului împuşcat. Când călăuza a căzut, a încremenit şi el, incapabil să mai cuteze un pas. Posibile analogii cu destine din viaţa politică, nu numaidecât românească.

                                                                 *

Hălăduind pe coclauri în miezul verii, undeva, în coasta lacului Popricani (în căutarea florilor de câmp) am intrat într-un nesfârşit lan de floarea-soarelui. Grindina a făcut prăpăd în jur, din porumbişte au rămas doar nişte tije descărnate şi diforme, dar „răsărita”, mai zdravănă şi mai împlinită la ceasul furtunii, parcă nici n-a simţit ploaia cu piatră. E-aproape cât un stat de om; cu tipsiile galbene şi sănătoase întoarse către soare, parcă ar da, solemn, onorul astrului zilei, urmărindu-i clipă de clipă alunecarea pe boltă. Numai că descopăr – surpriză! – într-o margine a lanului o răsărită la fel de zdravănă întoarsă... invers. O cercetez pe toate părţile, poate-i cumva lovită, rănită, de-a rămas înţepenită sfidător într-un inexplicabil stânga-mprejur. Nu, e la fel de bine împlinită ca toate suratele din lan. O fi având cine ştie ce hibă ascunsă, care nu-i mai îngăduie rotirea diurnă? Tot nu: revenind spre seară o aflu şi pe ea întoarsă, dar tot cu spatele la soare. Exact aceeaşi mişcare a suratelor o face... invers! Poate botaniştii ori agronomii ar găsi vreo explicaţie – la nevoie, îi conduc la „locul faptei”, deşi cred că minunăţia au doborât-o de-acum fălcile combinei. Nefiind calificat într-ale câmpului, nu-mi rămâne decât să-mi imaginez că floarea ciudată cu pricina pur şi simplu s-a săturat să facă obligatoriul „drepţi!” în faţa soarelui. Ori e-n pragul saltului darwinist: resimte apăsarea energetică a cine ştie cărei găuri negre din galaxie şi o consideră mai demnă de omagiere decât banalul astru strămoşesc, drept pentru care îi întoarce faţa cu supuşenie premonitorie. Or fi existând şi-n regnul vegetal indivizi cu vână şi destin contestatar dornici să răstoarne rostul firii! Şi cel mai lung drum începe cu un prim pas!