Mircea Radu IACOBAN

Gata, ajunge! Ajungeee!! Ne-am potcovit cu Daum, ne-am potcovit. Dar nu neamţul e perja stricată care împute fotbalul nostru, ci românaşul Burleanu. Posedă un dar de straşnică utilitate în democraţiile veacului XXI: e bun de gură. Din stirpea uteciştilor cu ştaif şi maniere, ar fi un excelent ministru al relaţiei cu Parlamentul bicameral din Trinidad Tobago, unde senatorii (numiţi de preşedinte) şi deputaţii (desemnaţi tot de preşedinte) îşi împart pasiunile între cricket şi fotbal. Unde-s rivalităţi e cel mai prielnic mediu de aranjat voturi – iar la mişculaţii de culise Burleanu e mare maestru. Nu s-o fi pricepând la cricket? Nu contează, ce, la fotbal de unde şi de când se pricepe? Și-n lumea sportului voturile se negociază. Adică, se cumpără. Inclusiv cu un bax de bere – ruşine acelor pămpălăi din Adunarea generală a FRF care s-au lăsat momiţi de argumentul bericilor trimise la cameră! De Daum, pur şi simplu mi-e milă. E un biet bătrânel cu expresie de câine bătut şi privire de cerşetor amendat de Poliţia locală. A găsit o generoasă ţâţâ din care suge clefăind şi declară că „poate rezista presiunii”. Chestia cu „rezist” o ştim. Se aliniază altui poncif de adormit Mitzura ce a făcut epocă în fotbalul românesc: „mergem înainte!” La plăcinte poate, la performanţă, mai va. Deocamdată, defilăm în pas vioi către un „înainte” sinucigaş: niciodată în ultimii ani n-am coborât atât de jos, n-am fost atât de penibili, neaveniţi şi jalnici în fotbalul european ca-n epoca Burleanu-Daum! Se vede de la Turtucaia, numai neamţul, nu şi nu! Ne hrăneşte cu formidabile cugetări gen Gâgă („să marchezi e ceea ce face diferenţa” – i-auzi mare noutate!) şi „e bine că echipa nu a cedat”. În faţa cui să cedeze, Vater Daum, că nu ne înfruntam cu Brazilia, ci cu Naţionala unei ţări cu nici trei milioane de locuitori, care a jucat primul ei meci internaţional abia în 1992! De cedat, Daum nu cedează nici în chestiunea (ne)convocării lui Alibec. Trimiţi în teren o fantomă oltenească (Ivan) şi nici la rezerva rezervelor nu-l incluzi pe cel mai în formă fotbalist al momentului, asta se trage dintr-o tipică încăpăţânare teutonă asemănătoare cu aceea ce a dus la nimicirea armiei lui Paulus la Stalingrad! Ca persoană, nu-l agreez pe Alibec: mi se pare un fante râzgâiat de cartier, cu evidente carenţe educaţionale şi culturale, prea puţin capabil să se exteriorizeze altfel decât prin draga şi generala exprimare fotbalistică „în p…a mea” (a trântit-o, după meci, în văzul şi auzul camerelor de luat vederi, şi Maxim – bravos, băieţi!). Dar n-am pretenţie să-mi citeze Alibec din Shakespeare: pentru ceea ce vrem de la el este destul să dribleze, să paseze şi să trăsnească la poartă aşa precum bine ştie s-o facă. Îl ţii pe tuşă şi aduci în teren un Ad, Popa de mult expirat şi un Stanciu de care păcălitul Anderlecht nu mai ştie cum să scape! Că Daum nu vrea să demisioneze, e de înţeles: câinele nu pleacă de la măcelărie. Îl înţeleg, aici, şi pe Burleanu: concedierea lui Daum ce ne-ar aduce? O gaură de un milion de dolari în bugetul Federaţiei (clauza de reziliere) şi-atât, alt antrenor nu mai are cum izbuti să insinueze România în campionatul european, şansele-s de mult ţăndări. O atare operaţie, oricât de reuşită, lasă pacientul tot mort. Sau, cel mult în stare stabilă – adică, ţeapăn. La cum jucăm acum, fără nici o idee, fără a lega mai mult de trei pase la mijloc şi cu centrarea oarbă drept unică soluţie „strategică”, nici n-am avea ce căuta într-o confruntare europeană la vârful vârfurilor. Din păcate (scriu cu o zi înaintea jocului) un posibil meci nul cu muntenegrenii (ţară cu 600.000 de locuitori, mai puţin decât numără judeţul Iaşi – ăştia de unde or fi având „bază de selecţie” şi noi nu?) ne-ar muia din nou inimile şi l-am păsui iarăşi pe cioclul Burleanu – sper că nu şi pe Daum, care-i înghesuit de mult în lada de gunoi a istoriei fotbalului românesc. Pour la bonne bouche, citez şi ultima enormitate rotunjită de Daum după meciul idiot cu Armenia: „trebuie să felicit băieţii pentru cum s-au luptat şi este un semn bun că suntem în creştere”. În creştere? Ptiu! Ăsta-i chiorul chiorilor!

Oameni buni, gata, ajungeee!!