Mircea Radu IACOBAN

Promoţia 1956 a Liceului „Ştefan cel Mare” din Suceava se încăpăţânează să-şi adune oştenii ca totdeauna: în fiece an, la sfârşit de august. În 2007 eram aproape 100; acum am mai rămas o mână de bătrânei parcă rătăciţi în mult prea încăpătoarea aulă a şcolii. La citirea catalogului, întrebarea „ce mai ştiţi despre cutare?” primeşte adesea răspunsul „nu se poate deplasa, vă trimite gândurile cele bune”, dacă nu chiar, sec, „păi, a murit anul trecut”. Minutele de reculegere au devenit parte obligatorie a programului! Trebuie ceva curaj pentru a cuteza şi să-ntrebi, şi s-asculţi astfel de cernite veşti într-un moment festiv, da-s de neînlăturat la reunirea unui conclav de aproape octogenari. Şi-i greu să-ţi reprimi gândul că, într-un viitor deloc îndepărtat, după ce ţi se va rosti numele, cineva din sală îşi va începe răspunsul cu resemnatul „păi…”.

Un inimos fost coleg, Valeriu Cazan, a întocmit şi editat de fiecare dată o broşură aniversară generos însoţită de fotografii. Nu ştiu de ce, dar se poate bănui, anul ăsta tipăritura e mult mai cuprinzătoare şi mai voluminoasă, înmănunchind imagini de la toate întâlnirile de până acum. Un fel de nostalgică sinteză-rezumat: să fie, că nu se ştie… În carte sunt reproduse şi două din articolele ce le-am publicat în Monitorul de Suceava la împlinirea a 55 şi, apoi, la 60 de ani. Citez din cel de anul trecut, intitulat (totuşi) optimist „N-a început, nu se sfârşeşte”: „Am fost teribil de săraci, am copilărit trăind pe cartelă, ni s-a impus un orizont cultural mărginit în «obsedantul deceniu» şi doar datorită trudei de-a dreptul ilegale a unor profesori de la «Ştefan cel Mare» am izbutit să descoperim, fie şi cu regretabilă întârziere, adevăratele temeiuri ale românismului ce nu confundă nicicum patriotismul cu naţionalismul. Suceava era, în 1956, un târg oarecare. Poate spun vorbe mari, dar generaţia mea a adus-o în rândul oraşelor respectabile. Sunt cei care au construit temeinic, şi la propriu, şi la figurat, şi-n domeniul edilitar, şi-n cel industrial, şi-n cultură, şi-n realitatea agrară moldavă. Şi material, şi spiritual. Bătrâneii adunaţi astăzi în aula Liceului, dimpreună cu atâţia anonimi reprezentanţi ai aceleiaşi generaţii, pot considera că-s titularii resurecţiei naţionale mai mult sau mai puţin împlinită în zilele noastre. N-au parte de întreg respectul cuvenit poate şi din pricină că multe din cele de ei ctitorite azi s-au dărâmat. Motivat sau nu: investiţia de generoasă trudă rămâne: e uşor să demolezi, e mult mai greu să edifici. Starea de pensionar care nu trăieşte plenar şi nu i-a rămas altceva ca modalitate de exprimare decât votul simt că nu-i mulţumeşte şi încearcă să demonstreze că nu şi-au spus ultimul cuvânt. N-o pot face direct, dar pot întreţine scânteia responsabilităţii faţă de destinul naţiei într-o lume în care politicul imund şi egoist tinde să acapareze orizontul trăirilor noastre”.

Iată şi un fragment din textul publicat în 2006: „Am rămas puţini, dintre profesorii noştri nu mai trăieşte niciunul. Şi n-am de ce exclama precum Bacovia «Liceu, cimitir al tinereţii mele». La vremea aceea, când ţara întreagă era un cimitir al iluziilor, dinspre Liceu se prefigura o rază de lumină şi de speranţă”…

Nu cred că alte promoţii o fac, dar cei din 1956 încheie fiecare întâlnire aniversară cu o drumeţie prin ţară – în aceste zile parcurg un nou itinerar transilvan. Au călătorit împreună prin toate cotloanele României: să vadă ce-i de văzut, ce s-a construit, ce s-a dărâmat, ce-i frumos, ce-i urât, ce n-au avut cum afla din cărţi (la vremea aceea se studia mai abitir geografia şi istoria URSS!), să confrunte ceea ce au visat cu realităţile anului 2017. Au renunţat la autocar: acum li-i de-ajuns un microbuz cu 24 de locuri. În 2019, mă tem că 18. La anul proiectează o drumeţie peste hotare. În Europa cum ar veni, fiindcă, nu-i aşa, am devenit europeni cu acte în regulă. Poate şi cu gândul ascuns de a vedea cu ochii lor cum se trăieşte pe meleagurile în care li s-au risipit urmaşii. Neavând copii, nu-i pot învinui pentru că, la „raportul” din aulă, mai toţi s-au mândrit cu isprava trimiterii odraslelor să-şi afle locul şi norocul în lumea cea largă. Viaţa merge înainte. Dacă nu-i mai putem contura noi hotărâtor evoluţiile, barem să-ncercăm cumva a-i ţinem trena.